Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C O N S T A N Ţ A

SECŢIA CIVILĂ, MINORI ŞI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR.200/CM

Şedinţa publică de la 28 Aprilie 2009

Completul specializat pentru cauze privind

Conflicte de muncă şi asigurări sociale

PREŞEDINTE (...) (...)

Judecător (...) (...)

Judecător (...) (...)

Grefier (...) (...)

Pe rol, soluţionarea recursurilor civile formulate de recurentul - reclamant U. N., domiciliat în C,(...), (...)0, .C, .47 şi de către recurenta - pârâtă SC S.-S. SA B, cu sediul în B, Clădire G. 2000 – Faza 1, sector 5, str. (...). (...), nr.73-75, .2, împotriva sentinţei civile nr.1606/19.12.2008 pronunţate de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a în dosarul nr(...), având ca obiect drepturi băneşti.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică se constată lipsa părţilor.

Procedura legal îndeplinită, cu respectarea disp.art. 87 şi urm. C.pr.civ.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care a evidenţiat faptul că recurenta – pârâtă S.C. S.-S. SA B a declarat şi motivat în termen recursul; hotărârea T r i b u n a l u l u i C o n s t a n ţ a a fost comunicată recurentului – reclamant U. N. la data de 06.02.2009, recursul fiind declarat la data de 20 februarie 2009(ultima zi de declarare a recursului: 17.02.2009).

Instanţa urmează a verifica dacă recurentul – reclamant U. N. a declarat şi motivat recursul în termenul legal prevăzut de lege şi având în vedere că părţile au solicitat judecata cauzei şi în lipsă, în temeiul disp. art. 150 C.pr.civ. constată dosarul în stare de judecată şi rămâne în pronunţare.

C U R T E A

Asupra recursului de faţă:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul T r i b u n a l u l u i C o n s t a n ţ a sub nr(...), la 03.11.2008, reclamantul U. N. a chemat în judecată pe pârâta S.C.S.-S. S.A. B, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor restante reprezentând contravaloarea concediilor de odihnă pentru perioada 1999-2008.

În motivare se arată că din anul 1999 reclamantul U. N. a fost angajat al pârâtei - punct de lucru C - până la data 07.03.2008 când, prin decizia nr.4258/04.03.2008, s-a dispus desfacerea contractului de muncă pe motiv că s-a desfiinţat postul pe care îl ocupă.

L-a data de 04.03.2008 (dar şi 28.03.2008), a solicitat conducerii plata contravalorii concediilor de odihnă pentru perioada 01.01.1999 – 07.03.2008, în care nu a efectuat decât 8 zile de concediu, şi nici nu a beneficiat de achitarea drepturilor restante, nici până la data prezentei acţiuni.

Reclamantul U. N. solicită ca pârâta să facă dovada plăţii indemnizaţiei concediilor de odihnă pentru perioada 1999-2008 cu ştatele de plată semnate, precizând că doar la plecarea din firmă se poate compensa în bani concediul neefectuat,doar atunci putând face cererea de plată.

Pentru aceste motive reclamantul U. N., solicită obligarea pârâtei la plata acestor sume.Pentru dovedirea acţiunii reclamantul depune înscrisuri ca: decizia nr.4258-04.03.2008 , cererea de plată a contravalorii concediilor de odihnă cu nr.101-03.03.2008 şi nr.1078-28.03.2008 şi copia carnetului de muncă.

Prin întâmpinare pârâta invocă excepţia prescrierii dreptului la acţiune pentru perioada 1999-2005 conf.art 3 din decr.167/1958.

Pe fondul cauzei se solicită respingerea acţiuni ca nefondată întrucât reclamantul nu a efectuat în natură zilele de concediu de odihnă din culpă proprie,nesolicitând în nici un an efectuarea concediului.

În registratura pârâtei există doar cererile nr.1011/03.03.2008 şi nr.1078/28/03.2008 prin care reclamantul solicită retroactiv acordarea indemnizaţiilor de concediu pentru intervalul 1999-2008, fiind incidente astfel prevederile art.60 alin 2 din CCM Unic la Nivel Naţional pe anii 2007-2010.

Potrivit art.141 din c o d u l m u n c i i este justificată solicitarea reclamantului numai pentru perioada lucrată în anul în curs 01.01-01.04 din anul curent.

Ca probatorii parata solicita înscrisuri si interogatoriul reclamantului.

Anexat întâmpinării se depune copia extras din CCM Unic la Nivel Naţional 2007-2010.

Instanţa a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri pentru ambele părţi faţă de faptul că pârâta nu a mai insistat în administrarea probei cu interogatoriul reclamantei.

Prin sentinţa civilă nr.1606/19.12.2008, s-a admis excepţia prescrierii dreptului la acţiune, invocată de pârâtă şi în consecinţă s-au respins pretenţiile reclamantului aferente perioadei 1999 – 31.12.2003 ca prescrise dar a fost admisă acţiunea reclamantului în sensul obligării pârâtei către reclamant la plata indemnizaţiei de concediu de odihnă aferente perioadei 01.01.2004 – martie 2008.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Potrivit art. 1 şi 3 din Decret 167/1958 o persoană are posibilitatea de a formula o acţiune civilă in justiţie în termen de 3 ani ; acest interval se calculează în funcţie de data formulării acţiuni, respectiv se pot solicita drepturi pe ultimii 3 ani înaintea înregistrării cererii de chemare în judecată.

In speţă prevederile acestor doua texte se vor corobora cu disp.art. 141 c o d u l m u n c i i, cu art. 60 alin. 2 din CCM Unic la Nivel Naţional, în sensul ca ,în speţă fiind în discuţie indemnizaţiile de concediu de odihnă pentru concedii neefectuate, compensarea în bani este permisă în cazul încetării raporturilor de muncă se poate solicita şi acorda pentru fiecare an, până la sfârşitul anului următor.

Concret în cazul de speţă deşi prescripţia dreptului la acţiune ar opera pentru intervalul 1999-septembrie 2005,datorită posibilităţii compensării în bani a concediului neefectuat pentru anul 2003 până la sfârşitul anului 2003, prescripţia va cuprinde un interval mai scurt decât cel invocat de pârâtă, explicabil pe faptul că reclamantul beneficiază de această compensare pentru concediul anului 2003, până la data de 01.01.2004, dată de la care este în drept să solicite plata indemnizaţiilor,astfel acţiunea sa, va fi admisă parţial pentru perioada 01.01.2004 – martie 2008, restul perioadei : anul 1999 – 31.12.2003 , intrând în termenul de prescripţie aşa cum s-a arătat anterior.

Împotriva acestei soluţii au formulat recurs ambele părţi.

În motivarea recursului său, recurentul reclamant a arătat că în mod greşit s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, solicitând modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii acţiunii şi pentru perioada 1999 – 31.12.2003.

În motivarea recursului formulat de recurenta pârâtă s-a arătat că în mod greşit instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune numai pentru perioada 1999 – 31.12.2003, întrucât excepţia era întemeiată în ceea ce priveşte intervalul 1999 – septembrie 2005. În acest sens s-au invocat prevederile art. 141 din c o d u l m u n c i i şi art. 60 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pentru perioada 2007-2010 faţă de care s-a apreciat că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că reclamantul poate pretinde compensarea concediului de odihnă în totalitate la sfârşitul anului următor, prevederile legale permiţând doar efectuarea concediului în anul următor. Cu privire la fondul cauzei, s-a reiterat susţinerea privind imposibilitatea compensării concediului de odihnă în bani la sfârşitul anului următor, art. 60 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional condiţionând posibilitatea efectuării concediului la sfârşitul anului următor, dacă acesta nu a fost efectuat din motive neimputabile. Cu privire la această condiţie s-a susţinut că reclamantul nu a efectuat concediul de odihnă din culpa sa exclusivă, întrucât nu a cerut efectuarea concediului de odihnă; s-a mai arătat în acelaşi sens că o compensare în bani a concediului neefectuat se poate realiza numai în ceea ce priveşte concediul din ultimul an de activitate nu şi în privinţa concediilor din anii anteriori.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a susţinerilor părţilor, a prevederilor legale aplicabile şi a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 304¹ Cod.pr.civ., Curtea constată următoarele:

§1. Cu privire la recursul formulat de recurentul reclamant:

La termenul din 28.04.2009 instanţa, din oficiu, a invocat tardivitatea formulării recursului.

Cu privire la excepţia tardivităţii, potrivit art.137 Cod.proc.civ. Curtea reţine următoarele :

În conformitate cu art.290 din c o d u l m u n c i i, procedura de soluţionare a conflictelor de muncă se reglementează prin lege specială. Potrivit art. 80 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, în această materie, termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii pronunţate de instanţa de fond. Aceste prevederi au un caracter special şi sunt derogatorii de la prevederile art. 301 Cod.proc.civ. .

Se constată că sentinţa recurată a fost comunicată recurentului la data de 06.02.2009 aşa cum rezultă din dovada de comunicare aflată la fila 24 din dosarul de fond, prin afişare la sediul acesteia întrucât nici o persoană nu a fost găsită, în conformitate cu art. 921 Cod.pr.civ.

Cererea de recurs a fost înregistrată la T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a la 20.02.2009 (data rezoluţiei de primire) . Nu rezultă ca cererea să fi fost depusă prin poştă.

Raportând data depunerii cererii de recurs la T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a 20.02.2009 – la data comunicării sentinţei recurate – 06.02.2009, se constată că termenul de 10 zile prevăzut de art. 80 din Legea nr. 168/1999 şi calculat conform art.101 şi următoarele Cod.proc.civ. , a fost depăşit.

Recurentul nu a invocat şi nu a probat nici o împrejurare mai presus de voinţa sa în sensul art.103(1) Cod.proc.civ. aşa încât potrivit aceluiaşi articol intervine sancţiunea decăderii.

Ca urmare, recursul formulat de reclamant va fi respins ca tardiv.

§2. Cu privire la recursul formulat de recurenta pârâtă:

Potrivit art.139 din c o d u l m u n c i i, dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaţilor şi nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunţări sau limitări.

Pe de altă parte, art.141 din c o d u l m u n c i i, concediul de odihnă se efectuează în fiecare an dar, prin excepţie, efectuarea concediului în anul următor este permisă numai în cazurile expres prevăzute de lege sau în cazurile prevăzute în contractul colectiv de muncă aplicabil. Acelaşi articol, la alin.(4), prevede că o compensare în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.

Este adevărat că în conformitate cu art. 144 din c o d u l m u n c i i, salariatul este obligat să efectueze în natură concediul de odihnă în perioada în care a fost programat, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege sau atunci când, din motive obiective, concediul nu poate fi efectuat.

Dar, această obligaţie trebuie analizată în corelare cu obligaţia angajatorului care potrivit art.141 alin.(3) este obligat să acorde concediu, până la sfârşitul anului următor, tuturor salariaţilor care într-un an calendaristic nu au efectuat integral concediul de odihnă la care aveau dreptul. Mai mult, angajatorul are obligaţia în conformitate cu art. 143 din c o d u l m u n c i i să realizeze o programare colectivă sau individuală a efectuării concediilor de odihnă de către angajaţi cu consultarea sindicatului sau, după caz, a reprezentanţilor salariaţilor, pentru programările colective, ori cu consultarea salariatului, pentru programările individuale. E. se face până la sfârşitul anului calendaristic pentru anul următor.

Recurenta pârâtă nu a dovedit, contrar art. 287 din c o d u l m u n c i i, că a efectuat această programare pentru ca angajaţii să poată să formuleze cereri de efectuare a concediului de odihnă în acord cu prevederile art.143 alin.4 din c o d u l m u n c i i.

Ca urmare, recurenta nu poate invoca culpa reclamantului în neefectuarea concediului de odihnă, pentru că în acest mod ar invoca propria culpă în apărare, ceea ce nu este permis.

Pe de altă parte, faţă de prevederile art.139 din c o d u l m u n c i i, nu se poate considera că prin neefectuarea concediului de odihnă, angajatul pierde dreptul la concediu de odihnă, în condiţiile în care angajatorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a asigura efectuarea acestui concediu de odihnă. Ca urmare, în cazul în care concediul de odihnă nu se mai poate efectua în natură, el se compensează în bani, dreptul la plata sumei compensatorii, fiind supusă termenului general de prescripţie.

În acest sens mai trebuie avut în vedere că art.7 din Directiva 2003/88/CE privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru impune ca statele membre să ia măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual de cel puţin patru săptămâni în conformitate cu condiţiile de obţinere şi acordare a concediilor prevăzute de legislaţia şi practicile naţionale iar alineatul 2 al aceluiaşi articol stabileşte că perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizaţie financiară, cu excepţia cazului în care relaţia de muncă încetează.

Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a arătat în Hotărârea pronunţată în cauzele conexe C-350/06 şi C-520/06, că prevederile sale nu se opun, în principiu, unei reglementări naţionale care prevede modalităţi de exercitare a dreptului la concediu anual plătit acordat în mod expres în această directivă şi care prevede chiar pierderea acestui drept la sfârşitul unei perioade de referinţă sau al unei perioade de report, cu condiţia totuşi ca lucrătorul al cărui drept la concediul anual s-a pierdut să fi avut în mod efectiv posibilitatea de a exercita dreptul conferit de Directivă (paragraful 43).

Mai trebuie avut în vedere că în hotărârea pronunţată în cauza C-124/05 (Federatie O. E.), Curtea de Justiţie a stabilit că art.7 din Directiva 93/104/EC se opune unei prevederi legislative naţionale care să permită înlocuirea zilelor de concediu de odihnă care nu sunt efectuate într-un anumit an, cu o compensaţie în bani în cursul anului următor, în timpul derulării contractului de muncă. Directiva 93/104/EC a fost înlocuită de Directiva 2003/88/EC, dar art.7 a fost preluat în aceeaşi formulare.

Or, aşa cum a stabilit Curtea într-o jurisprudenţă constantă, obligaţia de a transpune în dreptul naţional a directivelor incumbă satelor şi astfel tuturor instituţiilor sale, inclusiv instanţelor judecătoreşti care, însărcinate cu aplicarea dispoziţiilor dreptului comunitar, în cadrul competenţelor lor, le revine sarcina de a asigura deplinul efect al acestor norme si de a proteja drepturile pe care acestea le conferă persoanelor particulare (hotărârile din cauzele T., considerentul 16, G., considerentul 19, G., considerentul 32, B. şi alţii, considerentul 122). Din acest motiv, în momentul punerii în aplicare a dispoziţiilor legislaţiei naţionale, anterioare sau posterioare directivei, instanţa naţională este obligată să le interpreteze, pe cât posibil, în conformitate cu litera si spiritul directivei incidente în cauză (hotărârea pronunţată în cauza T.). În acest scop este necesar ca instanţele naţionale să aibă în vedere şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie, care este obligatorie pentru sate şi a cărei nerespectare atrage răspunderea statelor.

Ca urmare, trebuie interpretată legislaţia naţională în sensul că dreptul la concediu anual de odihnă nu poate fi considerat a fi pierdut în situaţia în care acesta nu a fost efectuat până la sfârşitul anului următor, dacă salariatul nu a avut în mod efectiv posibilitatea de a exercita drept. De asemenea, nu se pot interpreta normele interne aplicabile în sensul că la sfârşitul anului următor salariatul ar avea dreptul la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat.

Ca urmare, dacă dreptul la efectuarea concediului de odihnă nu s-a stins la sfârşitul anului următor întrucât salariatul nu a avut în mod efectiv posibilitatea de a exercita drept, şi acest drept subzistă la data încetării raporturilor de muncă, la acea dată se naşte dreptul său la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat iar de la data naşterii dreptului la acţiune pentru valorificarea acestui drept patrimonial curge termenul de prescripţie, astfel cum stabileşte ca regulă generală art.7 din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce priveşte prescrierea dreptului la acţiune, problema care se pune este aceea a stabilirii momentului la care se naşte dreptul la compensarea în bani a concediului şi dreptul la acţiune în justiţie, moment de la care curge termenul de prescripţie.

Instanţa de fond a considerat că dreptul la acţiune se naşte la sfârşitul anului următor, în care se putea efectua concediul de odihnă în natură, în timp ce recurenta susţine că termenul de prescripţie trebuie raportat la data încetării raporturilor de muncă.

Or, cu atât mai mult, dacă termenul de prescripţie era calculat de la data naşterii dreptului la compensare în bani a concediului de odihnă, adică data încetării raporturilor de muncă, astfel cum susţine recurenta, respectiv 24.03.2008, acest termen nu se împlinise la data introducerii acţiunii – 03.11.2008.

Ca urmare, în conformitate cu art. 312 Cod.pr.civ. se va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul formulat de recurentul - reclamant U. N., domiciliat în C,(...), (...)0, .C, .47, împotriva sentinţei civile nr.1606/19.12.2008 pronunţate de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a în dosarul nr(...), ca tardiv.

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta - pârâtă SC S.-S. SA B, cu sediul în B, Clădire G. 2000 – Faza 1, sector 5, str. (...). (...), nr.73-75, .2, împotriva sentinţei civile nr.1606/19.12.2008 pronunţate de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a în dosarul nr(...).

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28.04.2009.

Preşedinte, Judecători,

(...) (...) (...) (...)

(...) (...)

Grefier,

(...) (...)

Jud.fond: :M.; S.T.

redactat jud. (...) R./ 27.05.2009

U. dispozitiv – gref.C.(...)

2 ex./29.05.2009