Cabinet avocat Dreptul muncii

ROMÂNIA OPERATOR 2928

CURTEA DE A P E L T I M I Ş O A R A

SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

DOSAR NR(...) – 01.02.2008

DECIZIA CIVILĂ NR. 189

Şedinţa publică din 20 februarie 2008

PREŞEDINTE : (...) (...)

JUDECĂTOR : (...) (...)

JUDECĂTOR : (...) (...)

GREFIER : (...) (...)

S-a luat în examinare recursul formulat de pârâtele Casa Judeţeană de Pensii C S şi de Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă C S împotriva sentinţei civile nr. 664/7.12.2007, pronunţată de Tribunalul C S în dosar nr(...), în contradictoriu cu reclamanţii intimaţi T. D., N. T., N. F., B. E., E. S. D., şi pârâta intimată Direcţia N. şi Protecţiei Sociale C-S, având ca obiect litigiu privind funcţionarii publici.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică, se prezintă pentru pârâta recurentă Casa Judeţeană de Pensii C S se prezintă consilier juridic E. B., lipsă celelalte părţi.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care consilier juridic E. B., depune la dosar împuternicire de reprezentare judiciară a pârâtei recurente Casa Judeţeană de Pensii C S şi arată că nu mai are alte cereri de formulat.

Nemaifiind alte cereri şi nici excepţii, Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Reprezentanta pârâtei recurente Casa Judeţeană de Pensii C S solicită admiterea recursurilor, modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiuni reclamanţilor intimaţi.

C U R T E A

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul C S la data de 5.06.2007, sub nr(...), reclamanţii T. D., N. T., N. F., B. E. şi E. S. D., în contradictoriu cu pârâţii Casa Judeţeană de Pensii C-S, Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă C-S şi Direcţia N. şi Protecţiei Sociale C-S, au solicitat obligarea pârâţilor la plata primelor de vacanţă cuvenite, în calitate de funcţionari publici, aferente perioadelor de activitate desfăşurate.

In motivarea acţiunii reclamanţii au susţinut că pârâtele în calitate de ordonatori secundari de credite, împiedicate de repetatele suspendări succesive date de către Guvern, nu le-au acordat aceste drepturi legale.

Au solicitat şi actualizarea sumelor în raport de rata inflaţiei la momentul plăţii efective.

Pârâta Agenţia pentru Ocuparea Forţei de Muncă C-S a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor, foşti funcţionari publici în cadrul instituţiei, în perioada 01.04.2001 – 25.01.2002, conform adeverinţelor eliberate în acest sens.

În motivare a arătat că în temeiul art.1 din Decretul 167/1958 dreptul la acţiune având un obiect patrimonial , se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de art.3 din decret, respectiv 3 ani, astfel că solicită admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor pentru perioada 01.04.2001 – 25.01.2002.

Pe fondul cauzei a arătat că prin legile bugetului de stat pe anii 2001 şi 2002 a fost suspendat dreptul la prima de concediu.

Casa Judeţeană de Pensii C-S a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantul N. F..

Pe cale de excepţie a invocat necompetenţa materială a Tribunalului C – S - Completul de litigii de muncă şi asigurări sociale, cauza fiind de competenţa completului de contencios administrativ.

A invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Casei Judeţene de Pensii C-S, întrucât avea doar atribuţii de ordonator secundar şi terţiar de credite, în timp ce M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale aveau în anul 2001 atribuţii de ordonatori principali de credite.

Prin completarea la întâmpinare, pârâta a invocat şi lipsa procedurii prealabile prev.de art.7 al.1 din Lg.nr.188/1999.

Pe fond au susţinut că acţiunea reclamantului N. F. este nefondată, întrucât dreptul la prima de concediu a fost suspendat potrivit art.III din OUG nr.33/2001.

Pârâta Direcţia N. şi Protecţiei Sociale C-S nu a formulat întâmpinare dar a depus la dosarul cauzei adeverinţele solicitate.

Prin sentinţa civilă nr. 664/07.12.2007 pronunţată în dosarul nr(...), Tribunalul C S a admis acţiunea formulată de către reclamanţii T. D., N. F., B. E., E. S. D. şi N. T., împotriva pârâtelor Casa Judeţeană de Pensii C-S, Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă C-S şi Direcţia N. şi Protecţiei Sociale C-S; a obligat pârâta A.J.O.F.M C-S, faţă de reclamanţii T. D., B. E., E. S. D. şi N. T. la plata primelor de concediu, aferente perioadei 01.04.2001 – 25.01.2002, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective; a obligat pârâta D.M.P.S C-S faţă de reclamanţii T. D., N. F. , B. E., E. S. D. şi N. T. la plata primelor de concediu aferente perioadei 25.01.2002 – 01.10.2003, actualizate cu plata inflaţiei la data efectuării plăţii; a obligat pârâta C.J.P.C-S, faţă de reclamantul N. F., la plata primei de concediu cuvenită pentru perioada 25.09.2001 -25.01.2002, actualizată cu data inflaţiei la data plăţii efective.

Procedând cu prioritate la soluţionarea excepţiilor invocate de pârâte, tribunalul le-a respins pentru următoarele considerente:

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâta Agenţia pentru Ocuparea Forţei de Muncă C-S, tribunalul a reţinut că prescripţia extinctivă este un mijloc de stingere a dreptului în sens material, prin neexercitarea acestui drept în intervalul stabilit de lege şi face ca titularul dreptului subiectiv care a rămas inactiv un anumit răstimp să-şi piardă ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie.

Prescripţia extinctivă se constituie aşadar într-o sancţiune specifică prin care legea sancţionează starea de pasivitate a titularului dreptului.

În speţa de faţă starea de pasivitate a reclamanţilor nu s-a datorat unei atitudini personale, pur subiective, ci aceasta a fost generată de acte, fapte şi împrejurări mai presus de voinţa acestora, respectiv de apariţia unor acte normative.

Aceste fapte şi împrejurări, independente de voinţa reclamanţilor, au creat acestora o temere reverenţioasă ce le-a afectat liberul exerciţiu al drepturilor procesuale, generând această stare de pasivitate.

În consecinţă, tribunalul a constatat că starea de pasivitate nu este imputabilă reclamanţilor şi, implicit, în cauză nu a operat prescripţia dreptului la acţiune.

Referitor la excepţia de necompetenţă materială invocată de Casa Judeţeană de Pensii C-S, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată, acţiunea reclamanţilor fiind înregistrată ca o acţiune în contencios administrativ (sens în care este şi rezoluţia judecătorului de serviciu) şi soluţionată de completul 5, complet de contencios - administrativ.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Casa Judeţeană de Pensii C-S, tribunalul a constatat că şi această excepţie este neîntemeiată, având în vedere că pârâta are calitate de ordonator secundar şi terţiar de credite, potrivit dispoziţiilor art.139 al.3 coroborate cu disp.art.144 din Legea nr.19/2000, sens în care sunt şi susţinerile pârâtei, iar potrivit înscrierilor efectuate în carnetul de muncă pârâta are calitate de angajator.

Cu privire la excepţia lipsei procedurii prealabile invocată de pârâta Casa Judeţeană de Pensii C-S, tribunalul a respins şi această excepţie, întrucât procedura prealabilă este procedură obligatorie, fiind o condiţie de admisibilitate a acţiunii la instanţa de contencios – administrativ, dar numai în situaţia prevăzută de art.7, respectiv în cazul actelor şi contractelor administrative.

Or, în speţa de faţă nu a fost contestat un act administrativ, ci s-au solicitat drepturi salariale.

Pe fondul cauzei tribunalul a reţinut că reclamanţii au îndeplinit funcţii publice, conform menţiunilor din carnetul de muncă şi din adeverinţele eliberate de către pârâte, după cum urmează: reclamantul N. F. la Casa Judeţeană de Pensii C-S în perioada 25.09.2001 – 25.01.2002, reclamanţii T. D., B. E., E. S. D. şi N. T. la Agenţia pentru Ocuparea Forţei de Muncă C-S, în perioada 01.04.2001 – 25.01.2002 şi reclamanţii N. F., T. D., B. E., E. S. D. şi N. T. la Direcţia N. şi Protecţiei Sociale C-S în perioada 25.01.2002 – 01.10.2003.

Potrivit disp.art.35 al.2 din Lg.nr.188/1999 funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.

Instanţa de fond a reţinut că aplicarea dispoziţiilor mai sus menţionate a fost suspendată succesiv prin OUG nr.33/2001 şi Lg.743/2001, Lg.631/2002, pentru perioada 2001-2003.

În considerentele deciziei nr. XXIII/12.12.2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - pronunţată în urma soluţionării unui recurs în interesul legii, se arată că suspendarea exerciţiului unui drept recunoscut şi garantat nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, atâta timp cât prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa.

În speţă, dreptul la acordarea primei de concediu de odihnă pe anii 2001-2003 nefiind înlăturat, tribunalul a apreciat ca întemeiată acţiunea reclamanţilor.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele Casa Judeţeană de Pensii C S şi de Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă C S.

Prin recursul formulat pârâta Casa Judeţeană de Pensii C S a solicitat admiterea recursului, modificarea/casarea sentinţei atacate şi, rejudecând cauza pe fond, respingerea în totalitate a acţiunii formulate împotriva pârâtei, reclamant intimat fiind N. F..

În motivarea recursului pârâta recurentă Casa Judeţeană de Pensii C S arată că hotărârea recurată este nelegală întrucât instanţa de fond a respins în mod nelegal excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtă, care avea potrivit Hotărârea Guvernului nr. 285/2001 atribuţii de ordonator secundar şi terţiar de credite, în timp ce M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi Casa naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, aveau, în anul 2001, atribuţii de ordonatori principali de credite.

Mai arată că instanţa de fond a respins în mod nelegal şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, precum şi excepţia neîndepliniri procedurii prealabile.

Prin art. II din OUG nr. 33/2001, aplicarea prevederilor referitoare la acordarea primei cu ocazia plecării în concediu de odihnă din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată n Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 600/08.12.1999, au fost suspendate până la data de 1 ianuarie 2002, acest termen fiind prelungit prin legile bugetare anuale, până la data de 31.12.2006.

Mai arată că cererea reclamantului intimat N. F. a rămas fără obiect faţă de dispoziţiile OUG nr. 146/2007, care prevede la art. 2 al.1 că primele de concediu se acordă în 3 tranşe.

Prin recursul formulat Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă C S a solicitat admiterea recursului, casarea/modificarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei pe fond şi respingerea acţiuni formulate în contradictoriu cu această pârâtă.

În motivarea recursului, pârâta recurentă Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă C S a arătat că prima instanţă în mod eronat a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor intimaţi, având ca obiect plata primei de vacanţă aferentă perioadei 01.04.2001-25.01.2002.

În temeiul art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat, în termenul stabilit de lege de 3 ani, conform art. 3 din acelaşi articol.

Codul Munci prevede prin art. 283 al.1 lit. c prevede că cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariaţi, prevederi incidente şi în situaţia dedusă judecăţii, ţinând seama de dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 188/1999, republicată.

Recurenta solicită admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, având ca obiect plata primelor de vacanţă aferente perioadei de activitate în cadrul A.J.O.F.M. C S, 01.04.2001-25.01.2002 şi respingerea cererii ca tardiv introdusă.

Pe fondul cauzei recurenta arată că prima de concediu prevăzută de art. 35 al.2 din Legea nr. 188/1999 republicată a fost suspendată şi implicit obligaţia respectării depoziţiilor legale de către pârâtă.

Analizând actele dosarului, criticile recurentelor Casa Judeţeană de Pensii C S şi de Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă C S prin prisma dispoziţiilor art. 304 din C o d u l d e procedură civilă şi examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304¹ din C o d u l d e procedură civilă, Curtea de Apel constată următoarele:

În privinţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 2001-2003, Curtea observă că reclamanţii au solicitat obligarea pârâtelor la plata primelor de concediu aferente anilor 2001-2003, în contextul în care acest drept cu caracter salarial a fost suspendat succesiv prin mai multe acte normative.

Or, potrivit art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958, privitor la prescripţia extinctivă, republicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 15 iulie 1960, „dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data cînd s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.”

În raport cu această reglementare, dreptul la acţiune al reclamanţilor la plata primelor de concediu nu s-a născut decât după încetarea suspendării exerciţiului acestui drept, astfel încât excepţia prescripţiei, invocată de recurente, nu este fondată.

Cu privire la excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea observă că, potrivit art. 7 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

În privinţa acestei excepţii, Curtea observă că solicitarea reclamanţilor se referă la acordarea unor drepturi salariale, iar nu la anularea unui act administrativ individual emis de către o autoritate publică. În consecinţă, Curtea apreciază că nu sunt îndeplinire condiţiile prevăzute de art. 7 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 pentru a fi aplicabil acest text de lege.

Curtea reţine că, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.

Din această reglementare rezultă că legea atribuie instanţelor de contencios administrativ competenţa soluţionării litigiilor care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, implicit cauzele care au ca obiect drepturile salariale solicitate de funcţionarul public în temeiul şi ca urmare a exercitării funcţiei sale.

Însă atribuirea competenţei de soluţionare a acestor litigii în favoarea instanţelor de contencios administrativ nu presupune că acestor litigii le sunt aplicabile integral dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci doar că asemenea litigii sunt de competenţa instanţelor specializate de contencios administrativ.

Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea apreciază că în prezentul litigiu nu se impunea efectuarea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin.1 din Legea nr. 554/2004, astfel încât nici această excepţie nu este întemeiată.

Cu privire la motivul de recurs privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Casei Judeţene de Pensii C S – întemeiată pe considerentul că această instituţie are calitatea de ordonator secundar, respectiv de ordonator terţiar de credite bugetare, iar nu de ordonator principal, Curtea constată că, potrivit art. 21 alin. 2 din Legea nr. 500/2002, privind finanţele publice – astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 314/2003 şi prin Legea nr. 96/2006 – „ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate, potrivit alin. (1), pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.

Conform art. 21 alin. 3 din Legea nr. 500/2002, privind finanţele publice, „ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.

Aşadar, în calitate de ordonator secundar de credite bugetare, Casa Judeţeană de Pensii are obligaţia de a repartiza creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.

De asemenea, în calitate de terţiar de credite bugetare, Casa Judeţeană de Pensii are obligaţia utiliza creditele bugetare ce le-au fost repartizate potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.

Din aceste dispoziţii legale rezultă posibilitatea legală a Casei Judeţene de Pensii C S de a refuza alocarea, respectiv plata sumelor la care au fost obligate instituţiile bugetare subordonate printr-o hotărâre judecătorească

Or, Curtea nu poate face abstracţie de faptul că resursele financiare ale unei instituţii publice sunt strict delimitate prin lege şi că o astfel de instituţie nu are dreptul să facă plăţi decât în condiţiile în care are alocate în buget sumele necesare pentru efectuarea acelor plăţi şi dacă are un temei legal în acest sens. Acesta este motivul pentru care simpla obligare la plata unei sume de bani a unui ordonator de credite bugetare ar risca să devină o dispoziţie insuficientă pentru asigurarea executării hotărârii judecătoreşti respective, în absenţa aprobării rectificării bugetare de către ordonatorul superior de credite.

Date fiind aceste dispoziţii legale, ordonatorii secundari de credite bugetare au posibilitatea de a bloca orice alocare a unor sume propuse prin bugetul altor ordonatori de credite, inclusiv a sumelor ce ar trebui alocate instituţiilor pârâte pentru plata drepturilor solicitate de reclamanţi în prezenta cauză.

De aceea, obligarea Casei Judeţene de Pensii la plata sumelor respective are rolul de a da eficienţă hotărârii judecătoreşti prin care sunt obligaţi la plată alţi ordonatori de credite bugetare şi de a evita un refuz ulterior din partea acestei instituţii de a aviza asigurarea mijloacele financiare necesare executării hotărârii judecătoreşti respective.

În contextul în care România a ratificat Convenţia europeană a drepturilor omului, autorităţile române, inclusiv instanţele judecătoreşti, sunt ţinute de obligaţia asigurării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Potrivit art. 6, paragraf 1, teza I din Convenţia europeană a drepturilor omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

În concepţia Curţii Europene a Drepturilor Omului – a cărei jurisprudenţă este obligatorie pentru Statul Român, deci pentru toate autorităţile române, conform art. 46 din Convenţia europeană a drepturilor omului – între garanţiile dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenţie, este inclus şi dreptul părţii de a obţine executarea unei hotărâri judecătoreşti.

În acest sens, instanţa aminteşte că prin mai multe hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului ca urmare a neexecutării culpabile de către autorităţile publice a unor hotărâri judecătoreşti.

Astfel în hotărârea dată în cauza Ruianu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1139 din 2 decembrie 2004, Curtea europeană a drepturilor omului a precizat, în paragraful nr. 65 al hotărârii, că dreptul la justiţie garantat de articolul 6 protejează în egală măsură şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia din părţi.

În acelaşi sens, în hotărârea dată în cauza Croitoriu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 422 din 16 mai 2006, Curtea europeană a drepturilor omului a subliniat, în paragraful nr. 27, că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, executarea unei hotărâri pronunţate de orice instanţă trebuie privită ca o parte integrantă a "procesului", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie, şi că dreptul de acces la instanţă ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al statului contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi irevocabilă să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părţi. Totodată, Curtea europeană a subliniat în hotărârea dată în cauza Ghibuşi împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 700 din 16 august 2006, (paragraf 40), că este responsabilitatea fiecărui Stat contractant să creeze un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi revin, inclusiv a obligaţiei de a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti.

Curtea europeană a drepturilor omului a reiterat aceste consideraţii şi în celelalte hotărâri prin care a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului pentru motivul neexecutării unei hotărâri judecătoreşti, respectiv în hotărârile date în cauzele T. E. împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 770 din 24 august 2005 (paragraf 64-66), Ş. împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1048 din 25 noiembrie 2005 (paragraf 23-24), D. împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 367 din 27 aprilie 2006 (paragraf 25, 27), E. J. împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 396 din 8 mai 2006 (paragraf 51), Ghibuşi împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 700 din 16 august 2006, (paragraf 37-40), E. şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 574 din 22 august 2007(paragraf 24, 26), E. împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 251 din 16 aprilie 2007(paragraf 31, 33), şi în Cauza Abăluţă împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 514 din 31 iulie 2007 (paragraf 32, 33).

Date fiind acest considerente, Curtea apreciază că pârâta Casa Judeţeană de Pensii C S are calitate procesuală pasivă, fiind admisibilă solicitarea de obligare a acestei instituţii la plata sumelor datorate reclamanţilor de către instituţiile subordonate din punct de vedere financiar Casei Judeţene de Pensii, în vederea asigurării executării hotărârii judecătoreşti.

Totodată, Curtea observă şi faptul că această instituţie are şi calitatea de angajator în privinţa anumitor reclamanţi, ceea ce implică existenţa unui raport de serviciu în temeiul căruia Casa Judeţeană de Pensii C S are obligaţia plăţii drepturilor salariale faţă de aceşti reclamanţi.

Şi din acest punct de vedere, Curtea reţine că pârâta Casa Judeţeană de Pensii C S are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, excepţia respectivă nefiind întemeiată.

În consecinţă, în raport cu cele arătate mai sus, Curtea apreciază că soluţia Tribunalului C S este temeinică şi legală, recursul formulat de pârâtele Casa Judeţeană de Pensii C S şi de Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă C S împotriva sentinţei civile nr. 664/7.12.2007, pronunţată de Tribunalul C S în dosar nr(...) urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 al. 1 Cod de Procedură Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul formulat de pârâtele Casa Judeţeană de Pensii C S şi de Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă C S împotriva sentinţei civile nr. 664/7.12.2007, pronunţată de Tribunalul C S în dosar nr(...).

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică din 20 februarie 2008.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

(...) (...) (...) (...) (...) (...)

GREFIER

(...) (...)

Red. R.P./20.03.2008

Tehnored. G.R.I./25.03.2008/ 2 ex.

Primă instanţă: Tribunalul C-S

Judecători: J. N., S. D.