Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L I A Ş I

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 1036

Şedinţa publică de la 27 Octombrie 2009

Completul compus din:

PREŞEDINTE (...) (...) (...)

Judecător (...) (...)

Judecător (...) E.

Grefier F. H.

Pe rol judecarea cauzei având ca obiect litigiul de muncă privind recursul declarat de

recurentul H. J. împotriva sentinţei civile nr. 604 din 08 04 2009 a T r i b u n a l u l u i I a ş i intimată fiind S.C. " B. N. U. E. R " S.A..

La apelul nominal făcut în şedinţa publică se prezintă recurentul, lipsă reprezentantul intimatei.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dosarul este la primul termen de judecată, intimata a depus la dosar prin registratura instanţei întâmpinare, duplicatul fiind comunicat administrativ recurentului.

Preşedintele completului dă citire raportului asupra recursului potrivit căruia acesta este declarat în termen şi motivat .

Recurentul precizează că nu mai are cereri de formulat.

Instanţa constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul în susţinerea recursului.

Recurentul solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, acordarea despăgubirilor aşa cum au fost cerute. De patru ani familia sa trăieşte o adevărată dramă deoarece nu s-a văzut discriminarea la care a fost de pârâtă. Instanţa de fond a pronunţat pe acelaşi capăt de cerere hotărâri diferite. A fost discriminat de instanţă şi de unitate. Depune concluzii scrise solicitând admiterea recursului.

Instanţa rămâne în pronunţare.

CURTEA DE APEL

Asupra recursului civil de faţă:

Prin sentinţa civilă nr. 604 din 08 04 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l I a ş i a fost respinsă acţiunea reclamantului H. J. în contradictoriu cu ITM N pentru lipsa calităţii procesuale pasive iar în contradictoriu cu pârâta SC B. N. U. E. R SA , ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut că prin acţiunea formulată reclamantul H. J. a solicitat instanţei ca în contradictoriu cu pârâţii ITM N şi SC B. N. U. E. R SA să constate discriminarea la care a fost supus de pârâta al cărei salariat a fost, prin măsurile nelegale luate împotriva sa în mod repetat :- săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 278 din Legea 53/2003, prin refuzul aceleiaşi pârâte de a pune în executare sentinţa civilă 453 din 15 04 2005 şi a sentinţei civile 1173 din 17 05 2004;- stabilirea locului său legal de muncă.

Ca urmare a constatărilor susmenţionate reclamantul a solicitat obligarea pârâtei SC B. N. SA la plata despăgubirilor materiale dar şi a daunelor morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a concedierii sale nelegale.

Totodată reclamantul a solicitat şi obligarea ITM N la plata de daune pentru neglijenţă în serviciu a inspectorilor care au verificat legalitatea înscrierilor din carnetul său de muncă şi care prin neluarea nici unei măsuri, nu au stopat abuzurile primei pârâte în privinţa sa.

A motivat reclamantul că datorită apartenenţei şi activităţii sale sindicale pârâta SC B. N. SA a modificat şi apoi desfăcut disciplinar contractul de muncă, măsuri ce au fost dispuse în mod nelegal şi în pofida faptului că prin hotărâre judecătorească s-a dispus reintegrarea sa în fostul loc de muncă, pârâta refuzând să se conformeze sentinţelor judecătoreşti.

Instanţa de fond a reţinut , analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului T e r i t o r i a l d e Muncă N invocată de acesta, că excepţia este întemeiată şi a admis-o, reţinând că raportul procesual dedus judecăţii îi priveşte doar pe reclamant şi angajatorul S.C. B. N. U. E. R SA, aspectele invocate referitoare la modificări unilaterale a contractului individual de muncă şi deciziile de concediere emise de către unitate cât şi eventuala nerespectare a unei sentinţe judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă, neavând nici o legătură cu pârâtul Inspectoratului T e r i t o r i a l d e Muncă N.

A reţinut în acest sens instanţa că într-un proces civil, calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între părţile din procesul civil şi persoanele implicate în raportul juridic dedus judecăţii. Astfel, reclamantul trebuie să coincidă cu titularul dreptului afirmat, iar pârâtul, cu cel care este subiect pasiv (obligat) în raportul juridic respectiv. În cazul situaţiilor juridice pentru a căror realizare este obligatorie calea justiţiei, calitatea procesuală activă aparţine celui care se poate prevala de acest interes, iar calitatea pasivă este a celui faţă de care se poate realiza interesul respectiv. Sarcina justificării calităţii procesuale active şi a celei pasive în procesul civil revine reclamantului, iar instanţa este datoare, odată sesizată, să verifice ambele calităţi.

Pe fondul cauzei, reclamantul a solicitat iniţial ca instanţa să constate discriminarea la care a fost supus de pârâta SC B. N. U. E. R SA pentru activitatea şi apartenenţa sa sindicală, prin luarea unor măsuri discriminatorii, prin încălcarea în mod repetat a prevederilor legale,respectiv a art. 10 şi art. 223 din Legea 53/2003, art. 103 şi 104 din CCM la nivel de ramură (coroborat cu prevederile art. 41 alin.1 lit. c din Legea 53/2003), art. 72 şi 75 din CCM Naţional, a art. 98/1941 şi ]156/1981 din Convenţia OIM privind drepturile fundamentale ale omului, a sesizat săvârşirea infracţiunilor reglementate de art. 278 din Legea 53/2003, întrucât pârâta ar fi refuzat să pună în executare întocmai sentinţa civilă nr. 453 din 15.04.2005 a T r i b u n a l u l u i I a ş i şi sentinţa civilă nr. 1173 din 17.05.2006, sentinţe prin care instanţele dispuneau reîncadrarea sa pe postul deţinut anterior modificării D. şi respectiv, reîncadrarea sa pe postul deţinut anterior desfacerii D., a solicitat să se stabilească care este locul său de muncă legal şi meseria în baza actelor încheiate cu respectarea prevederilor art. 10 şi art. 41 din Legea 53/2003.

Prin acţiunea sa, reclamantul a solicitat, de asemenea, ca pârâta să fie obligată la acordarea de despăgubiri materiale conform art. 165, 166, 269 din Legea 53/2003 şi art. 998 din Cod procedură civilă şi acordarea de daune morale, daune ce se acordă salariatului cu prilejul concedierii, potrivit dreptului comun, aşa cum dispune art. 21 alin.1 din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

În precizările la acţiune reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri conform prevederilor art. 269 şi 283 alin. 1 lit.c) din Legea 53/2003 şi art. 998 Cod civil, constând în daune materiale şi morale conform legislaţiei în vigoare.

În ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 278 din Codul muncii,instanţa a reţinut că reclamantul are posibilitatea, potrivit dispoziţiilor art. 84 şi următoarele din Legea nr. 168/1999, să se adreseze organelor de cercetare penală pentru a cerceta neexecutarea sentinţelor judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile.

De altfel, J u d e c ă t o r i a R o m a n, prin sentinţa penală nr. 151/16.03.2007 ( menţinută prin decizia penală nr. 418/R a T r i b u n a l u l u i N e a m ţ) a respins plângerea formulată de petentul-parte vătămată H. J. împotriva rezoluţieinr.23/II/2/06.02.2007 dată de Parchetul de pe lângă J u d e c ă t o r i a N e a m ţ de respingere a propunerii de neîncepere a urmăririi penale. S-a reţinut că pârâta N. T. U. E. R SA a adus la îndeplinire dispoziţiile deciziei civile nr. 243/27.06.2006, fiind dispusă încadrarea lui H. J. pe postul de finisor laminate-Secţia B. Atelier 16, unde urma să realizeze atribuţii de serviciu conform calificării sale de prelucrător prin aşchiere şi în scopul asigurării necesarului de personal în domeniu.

Ordinul de serviciu nr. 30937 din 13.12.2005 a reprezentat o dispoziţie a conducerii societăţii prin care reclamantul împreună cu alţi salariaţi au fost mutaţi la B. 16” (în conformitate cu pregătirea şi fără a li se modifica salariul), conform necesităţilor de moment ale producţiei, contestarea prin instanţă a acestuia neaducându-i câştig de cauză la acea dată –aşa cum rezultă şi din sentinţa civilă nr. 898/07.04.2006 a T r i b u n a l u l u i I a ş i.

La sectorul B. 16”, prin nerespectarea ordinului de serviciu menţionat nr. 30937 din 13.12.2005, reclamantul a înregistrat un număr de 184 absenţe nemotivate, fiindu-i desfăcut contractul de muncă aşa încât, acesta era singurul loc de muncă avut anterior emiterii deciziei de concediere.

La data dispunerii reintegrării, reclamantului îi fusese respinsă de către prima instanţă solicitarea de declarare a nulităţii Ordinului de serviciu prin care reclamantul fusese mutat în alt sector de activitate astfel încât locul de muncă deţinut anterior emiterii deciziei de concediere era cel de la B. 16”.

Prin decizia civilă nr. 847/12.12.2006 a Curţii de A p e l I a ş i s-a precizat că repunerea părţilor în situaţia anterioară, urmare a constatării nelegalităţii ordinului de serviciu nr. 30937/13.12.2005, vizează numai despăgubirile nu şi reîncadrarea în postul deţinut anterior, motivat de faptul că prin decizia nr. 158/2006 emisă de SC B. N. T. U. E. R SA recurentul a fost concediat, iar el nu a contestat-o, măsura nefiind deci anulată de instanţa de judecată.

S-a procedat astfel în consecinţă, în sensul punerii în executare a sentinţei civile nr. 1173/17.05.2006 a T r i b u n a l u l u i I a ş i, prin emiterea deciziei nr. 243/27.06.2006 de anulare a deciziei de concediere nr. 67/16.02.2006 şi de reangajare a contestatorului pe postul deţinut anterior, respectiv B. 16”, solicitarea de anulare a ordinului de serviciu fiind respinsă la acea dată de către prima instanţă.

Aşa cum a procedat şi în cazul ordinului de serviciu emis de conducerea societăţii, în sensul că, în loc să se supună acestuia prin prezentarea efectivă la noul loc de muncă şi ulterior eventual să-l conteste, reclamantul nu s-a prezentat la serviciu şi în acelaşi timp, nici nu a contestat noua decizie de concediere nr. 158/25.08.2006.

Solicitarea de punere în executare a sentinţei civile nr. 1173/17.05.2006 a făcut şi obiectul cererii de chemare în judecată din dosarul nr(...), soluţionat în sensul respingerii cererii ca nelegală, atât în prima instanţă cât şi în recurs , respinsă fiind în data de 06.01.2009 şi cererea de revizuire ce a făcut obiectul dosarului (...).

În ceea ce priveşte discriminarea invocată de reclamant,instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 5 din Codul muncii, în cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii, orice discriminare directă sau indirectă faţă de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă ori activitate fiind interzisă. Constituie discriminare directă actele şi faptele de excludere, deosebire, restricţie sau preferinţă, întemeiate pe unul sau mai multe criterii dintre cele enunţate care au ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării drepturilor prevăzute în dreptul muncii iar discriminarea indirectă constă în actele şi faptele întemeiate pe alte criterii decât cele enunţate expres de Codul muncii dar care produc efectele unei discriminări directe. Legea 53/2003 are la bază dispoziţiile art. 16 alin.1 şi art. 41 alin.4 din Constituţia României, sintetizând prevederile O.G.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi Legea 202/2002, precum şi unele norme internaţionale, în mod concret, art. 21 alin.1 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

În acest sens, angajatorii nu trebuie să-şi discrimineze proprii salariaţi pe nici un motiv la încheierea, executarea, modificare, suspendarea şi încetarea contractului de muncă. Acelaşi comportament trebuie avut şi faţă de organizaţiile sindicale. Conform H.G. 1258/2004 autorităţile publice trebuie să trateze de pe poziţii de egalitate şi fără nici o discriminare salariaţii şi organizaţiile lor.

Această asigurare a egalităţii de tratament nu înseamnă însă uniformitate şi neluarea în considerare a particularităţilor şi cerinţelor specifice.

Reclamantul nu a indicat însă în concret criteriile de discriminare şi nu a făcut dovada unui tratament discriminatoriu din partea pârâtei SC B. N. U. E. R SA.

Cu privire la capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune materiale şi morale ,instanţa a reţinut că şi acestea sunt neîntemeiate şi au fost respinse.

A reţinut în acest sens instanţa de fond că într-adevăr, conform dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale ,să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Răspunderea angajatorului are o natură contractuală, avându-şi izvorul în contractul individual de muncă încheiat cu salariatul. Pentru antrenarea acesteia este necesar să fie întrunite următoarele condiţii: calitatea de salariat a persoanei păgubite, fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul cauzat salariatului, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia angajatorului.

Instanţa a constatat însă că dintre aceste condiţii, numai prima este întrunită în cauză. Potrivit dispoziţiilor art. 41 alin.1 din Codul muncii, angajatorul are dreptul să stabilească organizarea şi funcţionarea unităţii, atribuţiile corespunzătoare fiecărui salariat, să dea dispoziţii cu caracter obligatoriu sub rezerva legalităţii şi să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor precum şi să constate săvârşirea unor abateri disciplinare şi să aplice sancţiuni. În speţă nu s-a dovedit săvârşirea unei fapte ilicite de către angajator, nefiind îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii pârâtei SC B. N. U. E. R SA.

Ca atare Tribunalul, în baza dispoziţiilor art. 181-191 din Codul muncii a respins acţiunea formulată de reclamantul H. J. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratului T e r i t o r i a l d e Muncă N ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi în contradictoriu cu pârâta SC B. N. U. E. R SA. ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul criticând-o ca netemeinică şi nelegală.

A motivat recurentul că în mod greşit instanţa nu a ţinut cont de faptul că face parte din conducerea Sindicatului N. şi că prin masurile dispuse au fost încălcate dispoziţiile art.10 din Legea 54-2003,articolul respectiv asigurând protecţia membrilor din conducerea sindicatelor.

Susţine recurentul că potrivit acestor dispoziţii „în timpul mandatului şi în termen de 2 ani de la încetarea acestuia reprezentanţilor aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale nu li se pot modifica sau desface contractul individual de muncă pentru motive neimputabile lor,pe care legea le lasă la aprecierea celui care angajează,decât cu acordul scris al organului colectiv de conducere al organizaţiei sindicale.”

Recurentul consideră că această prevedere nu a fost respectată de către pârâtă care nu a făcut nici o dovadă în acest sens.

Mai susţine recurentul că mai mult decât atât, instanţa a ignorat faptul că prin prevederile art.72 din CCM Naţional se precizează faptul că refuzul salariatului de a accepta o modificare a clauzelor salariale, nu dă dreptul celui care angajează de a proceda la desfacerea unilaterală a contractului individual de muncă pentru acest motiv.

Instanţa de fond, în mod părtinitor a făcut referire doar la drepturile pârâtei conform art.41 alin.1 din legea 53/2003 de a stabili organizarea şi funcţionarea unităţii , atribuţiile fiecărui salariat (la locul de muncă prevăzut în Contractul Individual de Muncă), să dea dispoziţii cu caracter obligatoriu sub rezerva legalităţii, să constate săvârşirea unor abateri grave şi să aplice sancţiuni. Deşi acest art.41 alin.1 prevede posibilitatea modificării Contractului Individual de Muncă numai prin acordul părţilor, instanţa de fond nu a ţinut cont că prevederile acestui art.41 au fost încălcate în mod repetat de pârâtă, de faptul că reclamantul nu a săvârşit nici o abatere gravă şi repetată pentru ca pârâta să desfacă Contractul Individual de Muncă conform prevederilor art.51 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de societate, cum nu a ţinut cont nici de prevederile art.72 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional şi nici de art.1 din Legea 168/1999.

Recursul nu este fondat.

Curtea constată că deşi în materia conflictelor de muncă sarcina probei este inversată, potrivit art.287 din Codul muncii, aceasta revenind angajatorului, în cazul de faţă se reţine că dat fiind temeiul juridic al acţiunii, OG 137/2000, pretenţiile deduse judecăţii, daune materiale şi morale ca urmare a discriminării la care a fost supus reclamantul, în atare situaţie, dovada susţinerilor formulate trebuia făcută de reclamant. Ori, în cazul de faţă, reclamantul nu a produs nici un fel de dovezi prin care să-şi susţină afirmaţiile limitându-se doar la invocarea încălcării unor norme legale de către intimată.

Mai mult decât atât, Curtea constată că atâta timp cât reclamantul nu a înţeles să conteste şi să desfiinţeze legal decizia de concediere nr.158 din 25 08 2006, aceasta echivalează cu o acceptare a situaţiei, iar acţiunea de faţă nu reprezintă decât o încercare a reclamantului de a contracara pe cale incidentă efectele acelei decizii.

În acest context Curtea consideră că motivele de recurs invocate de reclamantul recurent şi care vizează interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art.72 din Contractul Colectiv de Muncă dar şi a art. 41 al.1 din Legea 53/2003 sunt lipsite de fundament atâta timp cât prima instanţă a respins acţiunea în daune ca nedovedită reţinând că desfacerea contractului de muncă a reclamantului prin decizia 158 din 25 08 2006 nu a fost nici măcar contestată.

Ori, atâta timp cât reclamantul nu a înţeles să promoveze în termenul legal o acţiune prin care să obţină anularea deciziei de concediere, instanţa nu poate face în mod indirect cercetări, decât în limitele obiectului dedus judecăţii cu care a fost investită.

Şi cum reclamantul nu a înţeles să conteste expres decizia 158 din 25 08 2006 pretinderea daunelor ca urmare a concedierii, apare ca neîntemeiată cât timp acea decizie nu a fost anulată sau declarată nelegală.

În consecinţă, pentru toate cele ce preced, Curtea în temeiul dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă, va respinge recursul reclamantului ca nefondat, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa civilă 604 din 08 04 2009 a T r i b u n a l u l u i I a ş i.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul formulat de reclamantul H. J. împotriva sentinţei civile nr. 604 din 08 04 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l I a ş i, sentinţă pe care o menţine.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică azi 27 Octombrie 2009.

Red. P.G./23 XI 2009

Tehnored.G.E./2 XII 2009

2 ex.

T r i b u n a l u l I a ş i :- B. D.

U. E.