Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

(3524/2008)

DECIZIA CIVILĂ NR. 5600/R

Şedinţa  publică de la 14.10.2009

Curtea constituită din:

PREŞEDINTE (...) (...)

JUDECĂTOR (...) (...) (...)

JUDECĂTOR (...) D.

GREFIER F. E. D.

Pe rol soluţionarea recursului declarat de recurenta-contestatoare P. (T.) (...) D. împotriva sentinţei civile nr.1237/16.02.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i-Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.20835/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimata SC H. ROMÂNIA SRL.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică nu au răspuns părţile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care,

Nemaifiind cereri formulate, excepţii de invocat ori înscrisuri noi de administrat, având în vedere că s-a solicitat ca judecata să se desfăşoare şi în lipsă, Curtea reţine cauza în pronunţare.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului de faţă constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.1237/16.02.2009 pronunţată în dosarul nr(...), T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII a Civilă şi pentru Cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a respins contestaţia formulată de contestatoarea P. T. H. D. în contradictoriu cu intimata SC H. România SRL.

A respins cererea intimatei de obligare a contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta a avut calitatea de salariat al pârâtei începând cu 01.03.2006, iniţial în calitate de asistent director, în baza contractului individual de muncă înregistrat sub nr. (...)/10.03.2006 la ITM T, iar ulterior în calitate de asistent comercial.

Raporturile de muncă au încetat prin Decizia nr. 1012/2.05.2008, în baza art.65 din Codul muncii. Potrivit menţiunilor deciziei de concediere, măsura se datorează desfiinţării locului de muncă ocupat de salariată şi este cauzată de dificultăţile economice în care se află societatea, generată de migrarea personalului de execuţie în afara graniţelor ţării şi de lipsa veniturilor, datorată absenţei contractelor.

Articolul 65 din Codul muncii instituie posibilitatea angajatorului de a dispune concedierea pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului în cazul în care se desfiinţează locul de muncă ocupat de salariat. Potrivit art.74 alin.1 Codul muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care au determinat concedierea, durata preavizului şi lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64.

Verificând conţinutul deciziei de concediere, instanţa constată că aceasta cuprinde menţiunile obligatorii reglementate de art.74 alin.1 lit. a) şi b) din Codul muncii, respectiv durata preavizului, de 20 de zile lucrătoare, motivele care au determinat concedierea.

Contestatoarea a invocat că decizia nu conţine menţiunea referitoare la faptul că nu există locuri de muncă disponibile, care să poată fi oferite angajatei, însă această împrejurare nu este de natură să anuleze măsura concedierii, întrucât în această situaţie se prezumă că în cadrul societăţii nu existau locuri de muncă vacante. Contestatoarea nu a susţinut că ar fi existat locuri vacante care să-i fi fost propuse, astfel încât nu se poate reţine că i s-a produs un prejudiciu salariatei concediate.

Nici critica în sensul că măsura concedierii s-a dispus în perioada incapacităţii de muncă nu este fondată. Art.60 alin. 1 din Codul muncii stabileşte interdicţia de a se dispune concedierea pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical potrivit legii, însă starea de incapacitate de muncă vizează data încetării contractului de muncă, iar nu data emiterii deciziei de concediere. Urmare depunerii de către salariată a certificatelor medicale la data de 28.05.2008, potrivit susţinerilor ambelor părţi, la o dată ulterioară datei emiterii deciziei de concediere, societatea a emis decizia nr. 1210/4.07.2008, prin care a prelungit termenul de preaviz cu trei zile lucrătoare, corespunzător perioadei în care contestatoarea s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, data încetării raporturilor de muncă fiind astfel modificată. în speţă, concedierea a operat după expirarea termenului de preaviz calculat în acest mod, respectiv după încetarea stării de incapacitate temporară de muncă în care s-a aflat salariata, astfel că măsura concedierii nu este lovită de nulitate.

Intimata, care are sarcina probei potrivit art. 287 din Codul muncii, a depus la dosar înscrisuri prin care a probat faptul că măsura concedierii este legală, în condiţiile art.65 alin.2 Codul muncii, şi anume din care să rezulte că desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă, respectiv că postul nu se mai regăseşte în organigrama acesteia, că are o cauză reală şi că este serioasă, respectiv că este impusă de dificultăţi economice şi că nu disimulează realitatea.

Astfel, comparând organigramele şi statele de funcţii ale societăţii din perioada anterioară şi ulterioară concedierii contestatoarei, rezultă că
postul ocupat de reclamantă a fost desfiinţat efectiv, fiind suprimat din structura angajatorului, deci desfiinţarea postului de asistent comercial din cadrul departamentului c o m e r c i a l B u c u r e ş t i este efectivă.

De asemenea, din înscrisurile depuse la dosar, constând în contracte de închiriere, decizia nr.4/2008 rezultă că intimata a reziliat contractul de închiriere a imobilului în care se afla sediul punctului de lucru din B şi că a decis încetarea activităţii acestui punct de lucru. Toate acestea conduc la concluzia că societatea intimată se află în dificultate economică, motiv pentru care s-a procedat la desfiinţarea postului ocupat de reclamantă.

În consecinţă, desfiinţarea locului de muncă al reclamantei are un caracter real şi serios.

Astfel, reţinând că măsura concedierii este dispusă cu respectarea condiţiilor de formă şi a procedurii prevăzută de lege, instanţa a respins contestaţia.

Deşi contestatoarea se află în culpă procesuală, cererea intimatei de obligare la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă întrucât aceasta nu a dovedit faptul că a suportat cheltuieli cu prilejul soluţionării cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat în termen legal contestatoarea P. (T.) H. D., criticând soluţia pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

În motivarea recursului se arată că instanţa de fond nu a avut în vedere toate motivele invocate şi susţinute de contestatoare.

Astfel, se arată că decizia de concediere nu este motivată conform dispoziţiilor din Codul muncii nefiind respectate dispoziţiile imperative ale art. 74 din Codul muncii, fiind o cauză de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, ducând la desfiinţarea acesteia ca nelegală, condiţia menţiunilor obligatorii fiind prevăzută "ad validitatem".

Din sentinţa recurată se poate observa ca instanţa de fond a analizat acest motiv sumar şi superficial.

Astfel decizia contestata nu conţine menţiunile obligatorii prevăzute de 74 alin. 1 lit. a) referitoare la motivele care determină concedierea.

Decizia de concediere a fost emisă în lipsa unei hotărâri concrete de desfiinţare a locului de muncă, fiind menţionate doar dispoziţii generale astfel că în absenţa unei hotărâri a administraţiei decizia de concediere este practic nemotivată.

De altfel, potrivit art. 77, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.

De asemenea, decizia nu cuprinde dispoziţiile prevăzute de art. 74 alin. 1 lit.d) din Codul muncii, respectiv lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru ocuparea unui loc de muncă vacant sau menţiunea eventualului refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite.

Articolul 74 lit. d) din Codul muncii instituie direct o condiţie de formă, iar indirect, o condiţie de fond extrinsecă pozitivă, fiind o normă de trimitere la art. 64, pentru a nu mai reitera conţinutul acesteia, fiind evidentă intenţia legiuitorului că menţiunea privind lista locurilor de muncă disponibile în unitate să fie obligatorie în toate cazurile de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Soluţiile adoptate de practica judiciară recentă arată că dispoziţiile art. 64 alin.1 din Codul muncii, care instituie expres obligaţia angajatorului de a oferi un loc de munca vacant pentru cazuri de concediere ce ţin de persoana salariatului, trebuie aplicate şi în situaţiile vizate de art. 65 alin. 1 din Codul muncii, avându-se în vedere ca relaţiile de muncă se întemeiază pe principiul bunei-credinţe şi al garantării dreptului la protecţia împotriva şomajului.

Cea de a doua condiţie de fond extrinseca pozitivă este obligaţia de diligenta subsecventă a angajatorului de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului, existenta acestei obligaţii fiind rezultatul interpretării a fortiori a dispoziţiilor art. 64 alin. 2 din Codul muncii iar dreptul corelativ al salariatului, prevăzut de art. 64 alin. 3 din Codul muncii, de a-şi exprima opţiunea cu privire la noul loc de muncă oferit, în termenul legal substanţial de 3 zile calculat de la data comunicării de către angajator a listei locurilor de muncă vacante în unitate ori a listei provenite de la agenţia teritoriala pentru ocuparea forţei de muncă.

Este adevărat că în cazul în care salariatul nu îşi exprimă consimţământul în termenul de trei zile ori agenţia teritoriala de ocupare a forţei de muncă nu comunica lista angajatorului sau comunică inexistenţa unor locuri de muncă vacante corespunzătoare competenţei profesionale a salariatului, potrivit art. 64 alin. 4 din Codul muncii, angajatorul poate dispune concedierea salariatului.

Aceeaşi interpretare se impune şi în virtutea art. 80 din Contractul Colectiv Unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, în conformitate cu care, în situaţia în care disponibilizare nu poate fi evitată, conducerea unităţii va comunica în scris salariatului al cărui post urmează a fi desfiinţat, dacă i se oferă sau nu alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională, în vederea ocupării unui post în aceeaşi unitate, desfacerea contractului individual de muncă putând opera numai în cazurile în care nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau în cazul refuzului locului oferit.

Or, lipsa menţiunilor obligatorii expres prevăzute de lege constituie, potrivit art. 76 alin. 1 din Codul muncii, cauză de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, ducând la desfiinţarea acesteia ca nelegală, condiţia menţiunilor obligatorii fiind prevăzută "ad validitatem".

În ceea ce priveşte nerespectarea dispoziţiilor art.60 alin. 1 lit. a) instanţa consideră ca intimata a respectat dispoziţiile legale având în vedere şi decizia 1210/4.07.2008.

Motivarea instanţei nu poate fi primita deoarece nu a avut în vedere situaţia de fapt expusa.

În continuare, recurenta arată că în intervalul 28.05.2008-30.05.2008 a suferit o viroză, dovedită prin certificatul medical nr. (...)/28.05.2008.

Conform art. 60 alin. 1 lit. a) din Codul muncii, concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata incapacităţii temporare de muncă.

Potrivit art. 73 alin. 1 din Codul muncii persoanele concediate în temeiul 61 lit. c) şi d), al art. 65 şi 66 beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 15 zile lucrătoare si alin.3: " în situaţia în care în perioada de aviz contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător". La art. 50. alin.1 lit. b) din Codul muncii care se refera suspendarea de drept a contractul individual de muncă găsim ca suspendarea operează "în situaţia concediului pentru incapacitate temporară de muncă".

Recurenta concluzionează că decizia emisă de pârâtă este nelegală, fiind dispusă cu încălcarea art. 60 alin. 1 lit. a) Codul muncii.

Mai arată recurenta că şi motivul referitor la desfiinţarea locului de muncă este analizat sumar.

În ceea ce priveşte temeinicia măsurii concedierii, se arată că, din cuprinsul deciziei nu rezultă potrivit art. 65 alin. 2 din Codul muncii caracterul efectiv, real şi serios al concedierii, respectiv nu rezultă că în realitatea a avut o suprimare efectivă şi definitivă a acestui post din structura funcţională a angajatorului.

Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate cât şi a dispoziţiilor art. 304¹ C. proc. civ., Curtea găseşte recursul formulat ca fiind fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:

Prin decizia nr. 1012/30.04.2008 emisă de SC H. ROMÂNIA SRL recurenta reclamantă P. (T.) H. D. a fost concediată, în baza art. 65 alin. 1 şi art. 66 Codul muncii, coroborat cu dispoziţiile art. 55 lit. c) şi art. 58 Codul muncii începând cu data de 01.03.2006.

Critică întemeiată pe susţinerea că măsura concedierii a fost dispusă cu nerespectarea art. 60 alin. 1 lit. a) Codul muncii, nu a fost reţinută.

Privitor la acest aspect în mod corect a reţinut tribunalul că recurenta-contestatoare a depus certificatul medical abia la data de 28.05.2008, aşadar ulterior emiterii deciziei contestate.

Referitor , însă la motivul întemeiat pe nerespectarea art. 65 alin. 2 şi art. 74 Codul muncii măsura a fost justificată prin desfiinţarea postului ocupat de recurenta-reclamantă şi imposibilitatea redistribuirii ei pe alt loc de muncă, determinat de încetarea punctului de lucru al societăţii deschis în B, ca urmare a dificultăţilor economice generate de migrarea personalului de execuţie în afara graniţelor ţării şi lipsa veniturilor pe societate generate de absenţa contractelor.

Decizia emisa de intimată, concretizând o măsura de concediere luată de angajator pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, trebuie sa fie deopotrivă legală si temeinica, iar analiza cerinţelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziei.

Sub aspectul cerinţelor de formă, art. 74 din Codul muncii prevede ca decizia de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului se comunica acestuia in scris si trebuie sa conţină in mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului si lista tuturor locurilor de munca disponibile in unitate si termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţiei pentru a ocupa un loc de munca vacant, in condiţiile art. 64 din Codul muncii.

Analizând decizia contestată prin prisma cerinţelor, de formă obligatorii, prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, Curtea constata faptul ca aceasta nu cuprinde menţiunile obligatorii, in sensul ca, nu s-au menţionat actele decizionale in temeiul cărora societatea parata a decis reorganizarea societăţii si respectiv desfiinţarea unui anumit număr de posturi, intre care sa se regăsească si cel ocupat de contestatoare. Totodată, nu s-a făcut dovada existentei unor cauze obiective care sa determine restructurarea societăţii.

Neindicarea motivelor care au determinat concedierea, lipsa menţiunii tuturor locurilor de munca disponibile în unitate si simpla enumerare a criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi, fără o justificare în concret a motivelor pentru care, potrivit acestor criterii, a fost concediata salariata în cauza, conform art. 74 lit. a), c) şi d) din Codul muncii sunt în măsura sa atragă nulitatea deciziei de concediere.

Decizia contestata nu poate fi complinită cu acte extrinseci acesteia, astfel încât urmează a se constata lipsa unora din menţiunile obligatorii prevăzute de art. 74 din Codul muncii.

Decizia a fost emisa in temeiul art. 65 alin, 1 din Codul muncii, astfel ca, trebuia sa cuprindă cazul concret de încetare a contractului Individual de munca, conform art. 74 alin. 1 lit. a Codul muncii, ceea ce presupunea menţionarea actului decizional, a motivelor concrete care au condus la concedierea salariatei, expunerea completa a motivelor de fapt si de drept ce au determinat măsura respectiva.

Îndeplinirea acestei condiţii este necesara pentru verificarea de către instanţă a respectării art. 65 alin. 2 din Codul muncii, respectiv daca desfiinţarea locului de munca a fost efectiva fără a ascunde un alt motiv si pentru verificarea seriozităţii cauzei concedierii raportat la situaţia S.C. H. România SRL.

Din modul de redactare al deciziei atacate nu rezulta felul concedierii dispuse de angajator.

Decizia nu este motivata nici in fapt, simpla arătare a împrejurării desfiinţării postului de casier nu constituie o arătare a motivelor care determina concedierea, întrucât nu se arata necesitatea acestei masuri, nu se indica actul decizional prin care s-a luat hotărârea desfiinţării postului, nu se demonstrează existenta unor motive întemeiate care au avut ca urmare necesitatea desfiinţării postului de casier, context în care nu sunt clare cauzele desfiinţării postului ocupat de salariata.

În cuprinsul deciziei nu sunt enunţate actele care au stat la baza modificării organigramei societăţii, iar faptul că înscrisurile depuse de către societatea intimată în combaterea acestui motiv nu au număr de înregistrare creează prezumţia că acestea ar putea fi constituite pro cauza.

Decizia contestata nu cuprinde nici lista locurilor de munca disponibile In unitate şi termenul pe care salariata l-a avut la dispoziţie pentru a opta pentru un loc de munca vacant, in condiţiile art. 64 din Codul muncii.

Textul de lege impune menţionarea tuturor locurilor de munca disponibile In unitate tocmai pentru a se putea verifica daca, anterior emiterii deciziei, angajatorul a luat toate masurile legale in vederea evitării concedierii salariatului si a respectat obligaţiile legale anterioare concedierii si procedura legala, încălcându-se in acest mod de către angajator obligaţia legala prevăzuta de art. 74 lit. d) si de art. 64 din Codul muncii,

Daca la momentul concedierii existau locuri de munca vacante, intimata avea obligaţia sa menţioneze lista tuturor acestor locuri de munca disponibile si sa acorde contestatoarei un termen pentru a opta, sa menţioneze eventualul refuz al salariatei de a alege intre locurile vacante oferite si doar daca nu ar fi existat deloc locuri vacante sa menţioneze acest lucru.

Din conţinutul deciziei de concediere nu rezulta considerentele pentru care reclamanta a fost concediata, in temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii, prin raportare la criteriile de stabilire a ordinii de prioritate si la alţi salariaţi.

În ceea ce priveşte temeinicia măsurii concedierii Curtea reţine următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 65 alin.1 din Codul muncii, cauza concedierii salariatului trebuie sa o constituie „desfiinţarea locului de munca ocupat de salariat determinată de unul sau mai multe motive fără legătura cu persoana acestuia.

Desfiinţarea locului de munca trebuie sa fie efectiva si sa aibă o cauza reală si serioasa (art.65 al.2).

Desfiinţarea locului de munca este efectiva, atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorica a angajatorului, evidenţiata in statul de funcţii si in organigrama si implica cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauza reala când prezintă un caracter obiectiv si este serioasa când are la baza studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii si nu camuflează realitatea.

Pentru a fi legala, reorganizarea trebuie sa nu aibă la baza cauze care ar putea fi imputate angajatorului, sa fie exclus subiectivismul acestuia si sa se întemeieze pe cauze obiective, determinate de necesitatea unei reale reorganizări a unităţii ce implica restructurarea personalului, desfiinţarea unor locuri de munca.

Cauzele obiective ale restructurării pot consta In dificultăţi economice, diminuarea sau chiar încetarea activităţii, transformări tehnologice, modernizări care impun renunţarea la serviciile unor salariaţi sau chiar mutarea unităţii in alta localitate.

În cazul societăţii parate, nu s-a făcut dovada unor asemenea cauze, reorganizarea neavând la baza vreun act decizional, o hotărâre a organelor de conducere ale societăţii abilitate de lege sau de actele constitutive sa decidă si sa ia măsura desfiinţării unor posturi din organigrama societăţii si măsura concedierii salariaţilor ale căror posturi au fost desfiinţate.

Din aceasta perspectiva, din conţinutul deciziei de concediere nu rezulta caracterul efectiv, real si serios al concedierii, faptul ca in realitate, desfiinţarea locului de munca ocupat de salariata a fost cauzata de un motiv obiectiv, fără legătura cu persoana acesteia, daca desfiinţarea postului se impunea cu necesitate pentru anumite raţiuni legate de eficientizarea activităţii, sau alte asemenea raţiuni si motive temeinice vizând activitatea societăţii, având la baza studii temeinice privind activitatea intimatei, analizarea unor date sau indicatori, supunerea acestor motive spre analiza, dezbatere si aprobare organelor competente etc. din care sa reiasă caracterul necesar al desfiinţării postului, necesitatea diminuării sau desfiinţării activităţii financiar-contabile, posturile si persoanele vizate.

În condiţiile in care nu se arata când si in ce împrejurări s-a decis măsura desfiinţării postului ocupat de salariata, de către cine a fost dispusa, prin ce act decizional si al cărui organ, când si in cadrul cărei proceduri s-a prevăzut si aprobat desfiinţarea postului si s-a aprobat si o noua organigrama, acte ce trebuiau sa existe anterior concedierii si emiterii deciziei de concediere si trebuiau indicate in cuprinsul deciziei tocmai pentru a putea fi posibila o verificare a îndeplinirii cerinţelor art. 65 alin 2 din Codul muncii, nu se poate retine temeinicia măsurii desfacerii contractului individual de munca al reclamantei.

În lumina celor mai sus expuse, fata de nerespectarea condiţiilor de fond si de formă ale deciziei de concediere contestate, ce determină caracterul nelegal si netemeinic al acesteia, Curtea, văzând dispoziţiile art. 76 si art. 78 din Codul muncii, urmează sa admită contestaţia sa repună părţile in situaţia anterioara emiterii deciziei prin reintegrarea contestatoarei în postul si funcţia avute anterior concedierii si la solicitarea acesteia (conform art. 78 alin. 2) sa oblige angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata, începând cu data concedierii si până la efectiva reintegrare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurenta-contestatoare P. (T.) (...) D. împotriva sentinţei civile nr.1237/16.02.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i-Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.20835/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimata SC H. ROMÂNIA SRL.

Modifică sentinţa recurată în sensul că:

Admite contestaţia.

Anulează decizia nr. 1012/30.04.2008 emisă de intimată.

Obligă intimata la plata unei despăgubiri către contestatoare egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata, de la concediere până la data pronunţării prezentei decizii.

Respinge cererea având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

IREVOCABILĂ.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 14.10.2009.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. I. J. T. H. N. D.

GREFIER

F. E. D.

Red.LH/th.red. C.P

2ex-12.11.2009

Jud. fond: C.C.G

D.E