Cabinet avocat Dreptul muncii

(Număr în format vechi 339/2009)

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 2148R

Şedinţa publică de la 03 Aprilie 2009

Completul compus din:

PREŞEDINTE – (...) (...) (...)

JUDECĂTOR – (...) (...) (...)

JUDECĂTOR – (...) (...) I

GREFIER – E. N.

Pe rol judecarea cauzei privind cererea de recurs formulată de recurenta S.C. P. ASIGURĂRI DE E. S.A. împotriva sentinţei civile nr.5647 din data de 15.09.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.12861/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimata D. E., având ca obiect-contestaţie decizie de concediere

La apelul nominal făcut în şedinţa publică , la prima strigare, au răspuns recurenta prin avocat N. D. ce depune împuternicire avocaţială emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.95202/2009 şi intimata personal.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că la dosar intimata a depus prin serviciul registratură , la data de 31.03.2009 întâmpinare în 2 exemplare.

Se comunică recurentei, prin avocat, un exemplar al întâmpinării.

Recurenta, prin avocat, solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoştinţă de conţinutul întâmpinării, arătând că aceasta trebuie adusă la cunoştinţa conducerii societăţii ce o reprezintă.

Intimata solicită lăsarea cauzei la ordine, deoarece apărătorul său nu a venit.

Curtea lasă cauza la a doua strigare.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică , la a doua strigare, au răspuns recurenta prin avocat N. D. cu împuternicire avocaţială emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.95202/2009 şi intimata personal şi asistată de avocat S. N. ce depune împuternicire avocaţială emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.(...)/2009.

Intimata prin avocat depune la dosar comunicarea deciziei nr.75/2009 prin care i se desface intimatei contractul de muncă.

Recurenta, prin avocat, arată că înscrisul depus nu formează obiectul litigiului de faţă.

Curtea reţine actele la dosar şi constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, cauza fiind în stare de judecată, acordă cuvântul în susţinerea şi combaterea motivelor de recurs.

Recurenta, prin avocat, solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei civile în sensul respingerii contestaţiei şi menţinerea deciziei de concediere, arătând că decizia de concediere conţine toate elementele de fond şi formă prev. de art.74 Codul muncii.Mai arată recurenta, că în urma unor reduceri de posturi a fost desfiinţat şi postul intimatei, dar societatea i-a făcut acesteia o ofertă de muncă pentru un post liber care corespundea pregătirii şi experienţei sale profesionale, însă intimata l-a refuzat, motiv pentru care s-a emis decizia de concediere.

Solicită cheltuieli de judecată şi amânarea pronunţării pentru a depune chitanţa privind onorariul de avocat.

Intimata prin avocat, solicită respingerea recursului, menţinerea sentinţei civile ca temeinică şi legală, arătând că recurenta a făcut angajări pentru postul ce l-a ocupat intimata, cu cheltuieli de judecată.

C U R T E A

Asupra recursului civil de faţă constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.5647/15.09.2007, pronunţată în dosarul nr(...), T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, a admis în parte contestaţia formulată de reclamanta D. E.,în contradictoriu cu intimata SC P. ASIGURĂRI DE E. SA, având ca obiect contestaţie decizie de concediere.

A constatat nulitatea deciziei nr. 26/29.02.2008 emisă de intimată.

A dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior concedierii.

A obligat intimata să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu salariile majorate, indexate, şi reactualizate corespunzător indicelui de inflaţie şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data concedierii până la data reintegrării efective.

A respins ca neîntemeiată cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că reclamanta are calitate de salariat al intimatei începând din data de 16.10.2001, iniţial în calitate de referent, în baza contractului individual de muncă nr.27 08/6.11.2001 înregistrat la TM B (filele 16-17).

Prin decizia nr.26/29.02.2008 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei începând cu data de 27.03.2008, în baza art.65 al.1 din Codul muncii.

Articolul 65 din Codul muncii instituie posibilitatea angajatorului de a dispune concedierea pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului în cazul în care se desfiinţează locul de muncă ocupat de salariat. Potrivit art.74 al.1 din Codul muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care au determinat concedierea, durata preavizului şi lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64.

Verificând conţinutul deciziei de concediere, instanţa de fond a constatat că aceasta nu cuprinde menţiunile obligatorii reglementate de art.74 al.1 lit.a din Codul muncii, respectiv motivele care au determinat concedierea.

Împrejurarea că în decizia de concediere se face trimitere la decizia nr.24/22.02.2008 privind desfiinţarea serviciului contracte de munca din cadrul Direcţiei Organizare nu este de natură a acoperi viciul constând în neîndeplinirea de către angajatoare a obligaţiei de a insera în decizia de concediere menţiunea prevăzută de dispoziţia legală. În decizie nu se consemnează postul deţinut de salariată, nefiind clar dacă acesta face parte din serviciul contracte de muncă şi care este motivul desfiinţării serviciului, respectiv al postului reclamantei.

Astfel, măsura concedierii dispusă cu nerespectarea condiţiilor de formă prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută, potrivit art.76 c o d u l m u n c i i.

Faţă de această situaţie, în baza art.78 c o d u l m u n c i i, tribunalul a dispus repunerea părţile în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere, căci fără repunerea părţilor în situaţia anterioară concedierii atingerea adusă dreptului la muncă al salariatei nu s-ar repara şi nu ar asigura stabilitatea raporturilor de muncă, urmând ca reclamanta să fie reintegrată în funcţia deţinută, iar angajatorul să fie obligat la plata către aceasta a despăgubirii egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data concedierii şi până la data reintegrării efective.

Deşi pârâta s-a aflat în culpă procesuală, cererea de obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă de către instanţa de fond,deoarece reclamanta nu a dovedit suportarea cheltuielilor.

Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal au formulat recurs motivat pârâta, susţinând că sentinţa recurată a fost pronunţată cu nerespectarea dreptului la apărare al părţilor şi a principiului contradictorialităţii (motiv de recurs circumscris art.304 pct.9 Cod procedură civilă)

În primul rând, a arătat recurenta ,din dispozitivul hotărârii atacate se înţelege că prima instanţă a invocat din oficiu, în temeiul art. 76 din Codul muncii, nulitatea absolută a deciziei de concediere, pentru că altfel, prima instanţă a admis cererea intimatei-contestatoare pentru cu totul alte motive decât cele pe care le-a inclus aceasta prin contestaţia formulată, din care rezultă că aceasta a cerut instanţei să constate că concedierea dispusă de P. nu ar fi avut la bază o cauză reală şi serioasă .

Or, deşi este adevărat că în temeiul prevederilor art. 108 C.pr.civ, eventualele nulităţi de ordine publică pot fi ridicate de judecător în orice stare a pricinii , nu trebuie ignorat faptul că ele trebuie puse în dezbaterea părţilor de către instanţă înainte de a se pronunţa asupra lor. În cazul de faţă, prima instanţă a procedat la judecarea cauzei în urma admiterii propriei excepţii, pe care însă nu a pus-o în discuţia părţilor, fapt care atrage nulitatea absolută a sentinţei civile astfel pronunţate.

În al doilea rând, susţine recurenta, chiar dacă potrivit c o d u l u i d e procedură civilă, judecătorul este obligat să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale în cauză, nu poate să nesocotească drepturile procesuale ale părţilor. Astfel, dacă prima instanţă a considerat că ar fi putut să existe cauze de nulitate absolută ale deciziei de concediere, pentru că, în opinia instanţei ar fi lipsit unele elemente pe care legea le stabileşte drept obligatorii cu privire la acestea, în virtutea rolului activ ar fi trebuit, nu doar să se aplece asupra lor, ci şi să ceară părţilor să prezinte explicaţii sau probe suplimentare prin care să ajute instanţa să îşi formeze convingerea cu privire la acest aspect.

În al treilea rând, susţine recurenta că instanţa de fond ar fi trebuit să îi permită să formuleze apărări cu privire la presupusele lipsuri de ordin formal ale deciziei de concediere, şi nu să pronunţe direct nulitatea acesteia, fără a i se da posibilitatea să prezinte probele care dovedeau legalitatea deciziei de concediere şi din această perspectivă şi să formuleze apărările pe care le considera relevante în această privinţă.

De asemenea, principiul dreptului la apărare are valoare constituţională, fiind consacrat expres în art. 24 alin 1 din Constituţie, care dispune că „dreptul la apărare este garantat". Potrivit acestui principiu, pe toată durata procesului, părţile au dreptul să îşi susţină interesele prin formularea de cereri, invocarea de excepţii şi administrarea de dovezi.

Or, încălcând normele elementare de procedură, prima instanţă a produs o vătămare gravă intereselor recurentului prin imposibilitatea exercitării dreptului la apărare, ceea ce în conformitate cu dispoziţiile art.105 alin. 2 Cod procedură civilă nu poate avea ca efect decât nulitatea absolută a hotărârii pronunţate.

Astfel, dacă instanţa ar fi acordat recurentului posibilitatea de a-şi formula apărarea în mod corespunzător, acesta ar fi prezentat probele care dovedeau fără putinţă de tăgadă faptul că s-au respectat toate cerinţele de ordin formal pentru concedierea intimatei-contestatoare precum şi argumente prin care s-ar fi demonstrat că s-a acordat acesteia chiar mai mult decât obligă legea, oferindu-i un post de muncă potrivit pregătirii sale profesionale, astfel încât să nu fie afectată chiar prin pierderea totală a unui loc de muncă, urmare a restructurării activităţii societăţii.

În concluzie, procedând la judecarea cauzei şi pronunţând o hotărâre prin admiterea excepţiei nulităţii absolute invocate din oficiu, fără a o pune în dezbaterea părţilor, prima instanţă a nesocotit principiul contradictorialităţii şi dreptului de apărare, hotărârea pronunţată fiind astfel lovită de nulitate ,în acest sens fiind, jurisprudenţa Curţii de A p e l B u c u r e ş t i, secţia a E.-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale.

Recurenta precizează că sentinţa civilă recurată este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea şi cu aplicarea greşită a legii (motiv de recurs circumscris art. 304 pct.9 Cod procedură civilă), arătând că, în mod greşit instanţa de fond a reţinut neîndeplinirea de către societate cu ocazia emiterii deciziei de concediere a unora din cerinţele de formă prevăzute de art. 74 alin 1, lit. a) din Codul muncii, respectiv că acesta nu conţine „motivele care au determinat concedierea".

Arată recurenta că decizia de concediere a respectat absolut toate cerinţele de fond şi formă pe care Codul muncii le menţionează ca obligatorii pentru validitatea acesteia, în plus, acţionând cu bună credinţă precizând că societatea i-a mai comunicat salariatei o serie de alte documente din care să poată lua cunoştinţă de planul de restructurare a activităţii.

Recurenta susţine că decizia de concediere este legală şi temeinică şi îndeplineşte toate condiţiile de ordin al cerute de lege;conţinutul Deciziei de concediere respectă cerinţele de ordin formal cerute de art. 74 din Codul muncii; instanţa de fond a aplicat greşit prevederile acestui articol din Codul muncii deoarece, conţinutul deciziei contestate este foarte clar şi se referă la motivele de fapt şi de drept care au stat la baza concedierii reclamantei

Astfel, susţine recurenta că în decizia de concediere se menţionează faptul că se desfiinţează Serviciul Contracte de muncă din cadrul Direcţiei Organizare, faptul că în temeiul prevederile art.65 alin 1 din Codul muncii încetează contractul de muncă al intimatei contestatoare, durata preavizului, valoarea compensaţiei de concediere, data la care produce efecte şi instanţa competentă să soluţioneze eventuala contestaţie a salariatei

De altfel chiar în primul paragraf al Deciziei de concediere se prezintă motivul concedierii, anume desfiinţarea Serviciului Contracte de Muncă din cadrul Direcţia Organizare, fapt care duce implicit şi la aceea a postului de Ş. Serviciu Contracte de Muncă din cadrul serviciului desfiinţat, post deţinut de reclamantă.

În al doilea rând, chiar dacă art. 74 din Codul muncii nu face nici o menţiune cu privire la „măsura" cu care se apreciază „detalierea motivelor de concediere", fiind o chestiune pe care o lasă spre apreciere judecătorului, interpretarea legii de către acesta trebuie să fie una raţională şi proprie scopului urmărit, ori această condiţie a fost satisfăcută, atât timp cât cerinţa aducerii la cunoştinţă a motivelor ce determină concedierea a fost îndeplinită.

În aceste condiţii, este imposibil de înţeles în ce fel ar fi putut exista o confuzie cu privire la măsura în pe de o parte postul pe care îl ocupa Intimata - Contestatoare făcea parte din serviciul desfiinţat ca urmare a restructurării, iar pe de altă parte, că măsura ar fi afectat chiar acest post, aşa cum lasă să se înţeleagă în mod confuziv prin sentinţa recurată prima instanţă.

Or, este evident din toate probele administrate, din moment ce reclamanta ocupa un singur post în cadrul unităţii (cel de Ş. serviciu contracte de muncă), iar din decizia de concediere rezultând că acest nu a fost desfiinţat în ansamblul său,că nu poate exista vreun semn de întrebare nici cu privire la care post a fost desfiinţat prin decizia de concediere şi nici cu privire la titularul acestuia.

De altfel, dovadă a faptului că intimata-contestatoare a înţeles motivul concedierii sale, este faptul că aceasta nici nu a contestat legalitatea deciziei de concediere pe motive de acest tip, ci a susţinut faptul că motivul invocat de către recurenta-intimată în Decizia de concediere nu ar fi unul real şi serios.

Consideră recurenta, deci că, în mod greşit, a considerat prima instanţă, în baza unei interpretări rigide a legii, că societatea nu ar fi îndeplinit cerinţele de ordin formal pentru a proceda la concediere, atât timp cât finalitatea textului legii, informarea corectă şi exactă a salariatei concediate, a fost atinsă. Deci, atât timp cât intimata-contestatoare a luat la cunoştinţă motivele concedierii, nu se poate proba ori reţine vreo vătămare a intereselor sale legale.

Mai susţine recurenta că societatea i-a comunicat intimatei-contestatoare nu doar decizia de concediere, ci toate celelalte elemente relevante ale conducerii societăţii privind restructurarea activităţii

Chiar presupunând prin absurd că ar fi corectă interpretarea mai mult decât extensivă a instanţei că decizia de concediere nu ar fi suficient de detaliată şi motivată, din toate celelalte înscrisuri de Societate şi comunicate intimatei-contestatoare rezultă că P. a îndeplinit toate cerinţele de ordin formal cu ocazia concedierii.

În primul rând, instanţa de fond a considerat în mod greşit că P. a motivat concedierea numai prin trimiterea la prevederile Deciziei nr. 24/22.02.2008 -act intern al societăţii prin care se aprobă restructurarea Departamentului Resurse Umane - Direcţia de Organizare- câtă vreme societatea i-a comunicat în scris salariatei chiar acest document .

Deci în plus faţă de Decizia de concediere unde sunt prezentate motivele care au condus la concedierea intimatei-contestatoare, , societatea a adus la cunoştinţa intimatei-contestatoare măsurile pe care le-a adoptat cu privire la restructurarea Departamentului de Resurse Umane şi prin Informarea - Oferta nr. 382/22.02.2008, care i-a fost de asemenea transmisă intimatei-contestatoare.

Intimatei-contestatoare i-a fost adus în mod explicit la cunoştinţă care este motivul concedierii, pe lângă indicarea în mod clar a articolului 65 alin 1 din Codul muncii, şi prin alte documente, conţinând referiri la desfiinţarea Serviciului Contracte din cadrul Departamentului Resurse Umane, comunicate anterior concedierii respectiv Informarea - Ofertă nr. 382/22.02.2008,) Decizia 24/22.02.2008 a conducerii societăţii cu privire la aprobarea planului de restructurare şi Informarea 428/29.02.2008

Aşadar, deşi nu rezultă din nicio dispoziţie legală obligaţia societăţii de a-i prezenta salariatului al cărui post urmează a fi desfiinţat ca urmare a restructurării toate aceste informaţii şi documente interne, societatea a procedat, de buna-credinţă la notificare lor către salariată,iar toate documentele emise de Societate şi comunicate intimatei-contestatoare fac corp comun cu aceasta.

Astfel, aşa cum se menţionează şi în literatura de specialitate, chiar absenţa motivării din decizia de concediere (ceea ce nu este cazul oricum în speţa de faţă) nu ar trebui să atragă nulitatea deciziei de concediere, dacă se poate dovedi că salariatul a luat efectiv cunoştinţă de faptele invocate în cuprinsul ei, prin intermediul altor documente care i s-au comunicat cu ocazia concedierii, acestea făcând toate corp comun cu decizia de concediere.

Deci,faptul că în decizia de concediere nu se menţionează expres, din nou, în corpul deciziei denumirea postului deţinut de salariată nu poate produce nici o confuzie care să ducă la ideea că postul ocupat de salariată nu ar face parte din cadrul Serviciului de Contracte de Muncă, serviciu care a fost desfiinţat.

Recurenta mai susţine că Societatea P. a respectate toate obligaţiile legale în cazul concedierii pe motiv de restructurare şi contrar susţinerilor, nefondate de altfel, ale salariatei privitoare la faptul ca a fost discriminată şi hărţuită, urmărindu-se astfel o concediere a dânsei, societatea a încercat prin toate mijloacele legale să nu se ajungă la desfacerea contractului individual de muncă al reclamantei.

În primul rând, Societatea a procedat chiar şi la transmiterea unei oferte scrise intimatei-reclamante, adresa nr. 382/ 22.02.2008, prin care i-a propus acesteia ocuparea postului de „referent asistenţă ", cu toate ca prevederile art. 74 alin. 1 lit. d) nu impun, în opinia recurentei îndeplinirea acestei obligaţii în cazul restructurării.

În al doilea rând, Societatea i-a comunicat salariatei chiar o ofertă concretă de muncă fiind evident deci că susţinerile intimatei-reclamante cu privire la pretinsa hărţuire şi discriminare sunt nefondate, atâta vreme cât societatea a urmărit continuarea relaţiilor de muncă cu intimata-reclamantă, prin oferirea singurului post vacant din societate, compatibil cu pregătirea profesională a salariatei.

Deci din această perspectivă, afirmaţiile intimatei-contestatoare în sensul că oferta făcută nu ar fi fost una efectivă, ci doar de formă, nu au nici un fel de întemeiere.

În al treilea rând, Societatea nu putea să îi ofere Intimatei-contestatoare posturi vacante din organigrama societăţii care nu corespundeau pregătirii şi experienţei sale profesionale, întrucât aceasta nu ar fi putut să o implice pe aceasta în activităţi pentru care aceasta nu avea calificarea necesară, pentru că ar fi fost probabil acuzată că o hărţuieşte şi discriminează faţă de ceilalţi salariaţi.

Mai susţine recurenta că odată cu restructurarea Departamentului Resurse Umane, conducerea societăţii a luat şi decizia restructurării Departamentului IT, de unde s-au desfiinţat 2 posturi, unul dintre salariaţii din acest departament fiind de asemenea concediat din acelaşi motiv ca si intimata-testatoare. Cu toate acestea, în acest caz din Departamentul IT, conducerea Societăţii a decis că,deşi exista un post vacant în cadrul Departamentului IT, acesta nu a putut fi oferit salariatului propus pentru concediere, întrucât acesta nu avea pregătirea profesională necesară pentru ocuparea postului .

În al patrulea rând, sunt eronate afirmaţiile intimatei - contestatoare în sensul că Societatea ar fi trebuit să procedeze la recalificarea sa, în măsura în care nu avea un post compatibil cu pregătirea experienţa sa deoarece un astfel de post, a oferit intimatei cu bună credinţă, chiar în lipsa unei obligaţii legale în acest sens, iar pe de altă parte, dispoziţiile art.80 din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional menţionate de intimata - contestatoare în contestaţia depusă nu au incidenţă în cauză, întrucât acest articol, împreună cu art.79, reglementând o ipoteză diferită de prezenta cauză, respectiv cea a concedierilor colective. •

Recurenta apreciază că sancţiune concedierii a avut la bază o cauză reală şi serioasă , desfiinţarea postului intimatei efectivă câtă vreme prin Referatul intern nr. 323/18.02.2008 întocmit de Departamentul de Resurse Umane se arată că schema supradimensionată de posturi din cadrul Departamentelor Resurse Umane şi IT nu îşi mai găseşte justificare economică în volumul efectiv de muncă derulat de salariaţii celor două departamente.

Astfel, nu se poate reţine în nici un caz, că măsura desfiinţării postului de Ş. Serviciu Contracte de Muncă luată de conducerea societăţii a fost una subiectivă îndreptată exclusiv împotriva sa.

În al doilea rând, câtă vreme decizia societăţii este motivată în fapt şi susţinută de calcule economice şi de rentabilitate, decizia de concediere pe motiv de restructurare nu poate fi cenzurată de instanţă pe considerente de oportunitate, întrucât ar fii un act de ingerinţă în activitatea economică a unei societăţi comerciale, ceea ce legea nu permite,în acest sens statuându-se în doctrină că instanţa judecătorească poate doar să verifice împrejurarea dacă reorganizarea ca scop menţinerea competitivităţii angajatorului, nefiind îndrituită să se implice în elaborarea şi aplicarea strategiei de reorganizare a angajatorului,

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat în esenţă respingerea recursului ca nefondat.

La dosarul cauzei s-au depus un set de acte în copie.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate,ce în raport de dispoziţiile art. 306 al.3 Cod pr.civilă pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct.5 şi 9 Cod pr.civilă şi sub toate aspectele faţă de dispoziţiile art. 304¹ Cod pr.civilă, Curtea apreciază ca nefondat recursul formulat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, sunt nefondate criticile recurentei referitoare la încălcarea de către instanţa fondului a dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, întrucât întocmirea actelor de procedură cu respectarea acestor principii ale procesului civil este concretizată normativ corespunzător fiecărei etape procesuale de dispoziţiile art. 85 şi urm. Cod pr.civilă , de art. 112-114¹ Cod pr.civilă , art. 115 şi urm. Cod pr.civilă şi este sancţionată potrivit art. 105 al.2 teza I-a Cod pr.civilă de o nulitate virtuală, condiţionată de pricinuirea unei vătămări părţii litigiului ce nu se poate înlătura decât prin anularea formelor procedurale, îndeplinite cu încălcarea normelor legale.

Potrivit dispoz.art. 105 alin.2 teza I-a Cod pr.civilă sancţiunea procedurală a nulităţii actelor de procedură intervine dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile existenţei unui act de procedură întocmit cu neobservarea formelor legale şi a împrejurării că actul de procedură să fi produs părţii o vătămare, aceasta neputând fi înlăturată prin anularea actului.

În speţă, împrejurarea că instanţa fondului a constatat nulitatea deciziei de concediere nr. 26/29.02.2008 emisă de recurentă, datorită lipsei din cuprinsul deciziei a motivelor de concediere ce nu ţin de persoana salariatului în conformitate cu dispoziţiile imperative ale art. 74 lit.a din Codul muncii-deci sancţionate în cazul încălcării cu nulitatea absolută a actului emis astfel,nulitatea nefiind condiţionată de producerea vreunei vătămări persoanei interesate,contrar susţinerilor recurentului ce apar ,prin urmare ca nefondate - fără a pune în dezbaterea recurentei această împrejurare, nu reprezintă contrar susţinerilor recurentei o încălcare a principiilor contradictorialităţii şi al respectării dreptului la apărare al recurentului pârât, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 74 din Codul muncii, angajatorului îi revine obligaţia de a menţiona în cuprinsul deciziei elementele legale obligatorii, iar potrivit dispoz.art. 287 din Codul muncii acestuia îi revine sarcina de a face proba legalităţii temeiniciei măsurii contestate, fiind obligat să depună dovezile în acest sens până a prima zi de înfăţişare; în acest sens recurentei îi revenea obligaţia de a face în primul rând dovada legalităţii deciziei contestate de către intimata contestatoare, chiar dacă prin motivele contestaţiei cu care a investit prima instanţă nu se invocase nelegalitatea măsurii contestate.

Mai mult, chiar în situaţia când intimatul nu contestă legalitatea deciziei de încetare a contractului individual de muncă, instanţei de jurisdicţie a muncii îi revine obligaţia procesuală de a cerceta măsura ce formează obiectul contestaţiei în primul rând sub aspectul legalităţii emiterii ei, aspect ce primează faţă de temeinicia măsurii, fiind necesară cercetarea prin urmare prioritară a întrunirii condiţiilor de formă şi de fond necesare pentru aprecierea validităţii deciziei.

Curtea mai reţine că nefiind vorba de o excepţie procesuală în sensul dispoz.art. 137 alin .1 din Codul muncii ci de un motiv de nelegalitate formală a deciziei emise şi contestată în prezenta cauză, instanţei fondului nu îi revenea contrar susţinerilor recurentei ce apar ca nefondate, obligaţia punerii în discuţie expresă a aspectului formal privind nelegalitatea deciziei, datorită lipsei menţiunii motivelor concedierii în conţinutul deciziei, sancţionate potrivit art. 74 din Codul muncii de nulitatea absolută.

Pe de altă parte, în cauză nu erau incidente nici dispoz.art.108 Cod pr.civilă , ce se referă la nulitatea unor acte de procedură, câtă vreme decizia de concediere nu reprezintă o formă procedurală ci o măsură de dreptul muncii substanţial, iar nepunerea în discuţie a susmenţionatului motiv de nelegalitate a deciziei în discuţie nici nu a produs recurentei vreo vătămare a intereselor procesuale, câtă vreme acest motiv intrinsec de nulitate a deciziei nu poate fi complinit prin probe extrinseci acesteia în raport de dispoziţiile art. 77 din Codul muncii ce interzice angajatorului să invoce în faţa instanţei în caz de concediere alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.

Nici argumentele prezentate de recurent în recurs în sensul oferirii unui loc de muncă intimatei, prezentării acesteia a motivelor de concediere, acordării unui preaviz şi a unei compensaţii de concediere, a cunoaşterii de către aceasta a temeiurilor concedierii nu sunt în măsură a face dovada existenţei unei vătămări procesuale produse recurentei ce nu i s-a pus în discuţie nulitatea concedierii, câtă vreme motivele de temeinicie ale deciziei nu sunt în măsură a înlătura nulitatea absolută a măsurii impuse cu încălcarea normelor imperative prevăzute de lege pentru valabilitatea sa.

Sunt nefondate şi susţinerile recurentei privind încălcarea legii de către prima instanţă întrucât decizia de concediere ar fi legală, îndeplinind celelalte condiţii formale prevăzute de Codul muncii şi temeinică deoarece instanţa fondului a făcut corecta interpretare şi aplicare a dispoz.art. 74 lit.a din Codul muncii, deoarece menţionarea împrejurării desfiinţării Serviciului Contracte de Muncă din cadrul Direcţiei Organizare, respectiv a postului intimatei, nu reprezintă, în sensul dispoziţiei legale menţionate, coroborate cu dispoz.art. 65 al.1 din Codul muncii „ motivele ce determină concedierea”; potrivit art. 65 al.1 din Codul muncii concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă, ocupat de salariat din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.

În consecinţă, desfiinţarea postului intimatei reprezintă operaţia premergătoare concedierii şi este determinată de unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana salariată, precum reorganizarea societăţii, pierderi economice ale acesteia, retehnologizarea, etc., iar nu motivul ce a determinat concedierea în sensul dispoziţiilor legale menţionate.

E. a contrario dacă s-ar admite susţinerile recurentei, aceasta ar avea posibilitatea de a susţine în faţa instanţei necesitatea desfiinţării postului ocupat de intimat, în conformitate cu dispoz.art.65 al.2 din Codul muncii, invocând motive precum cele mai sus enumerate în dovedirea caracterului real şi serios al concedierii, ce nu pot fi primite însă potrivit art. 77 din Codul muncii; prin urmare, desfiinţarea locului de muncă precede concedierea şi nu poate constitui prin ea însăşi un motiv de concediere.

Mai mult, aducerea la cunoştinţă a intimatei a motivului concedierii nu este o cerinţă prevăzută de lege şi în orice caz nu poate confirma nulitatea absolută a actului juridic nelegal care este decizia de concediere, după cum nici împrejurările respectării celorlalte condiţii de formă şi de fond prevăzute de art. 74 din Codul muncii, respectiv a menţionării preavizului, temeiului concedierii şi instanţei competente a soluţiona o eventuală contestaţie a salariatei prin decizia de concediere nu poate conduce la concluzia legalităţii deciziei contestate; nici temeinicia măsurii luate cu încălcarea normelor legale prevăzute pentru valabila sa admitere nu poate înlătura nulitatea absolută a măsurii ca sancţiune procedurală ce lipseşte de efecte juridice actul încheiat cu încălcarea normelor imperative prevăzute pentru valabilitatea sa.

Prin urmare, sunt nerelevante împrejurările menţionate de recurentă a cunoaşterii de către intimată a motivului concedierii, a caracterului real şi serios al măsurii şi comunicării către recurentă a tuturor probelor în susţinerea temeiniciei măsurii, respectiv a deciziei conducerii societăţii de restructurare şi a unor informări emise de angajator şi adresate intimatei.

Nefondate sunt şi susţinerile recurentei în sensul că susmenţionatele documente fac parte integrantă din decizia contestată, câtă vreme în raport de art. 77 din Codul muncii, toate elementele deciziei de concediere, în special motivele de fapt şi de drept ale măsurii luate trebuie menţionate în cuprinsul deciziei, iar prin referire la alte acte ale societăţii la care decizia face trimitere.

Mai mult,în dreptul procesual român doctrina şi jurisprudenţa nu constituie izvor de drept.

Faţă de cele mai sus reţinute, nici împrejurarea respectării de către angajator a obligaţiilor ce îi reveneau în cazul concedierii şi nici temeinicia măsurii nu poate salva de la nulitate decizia contestată în prezenta cauză.

Pentru aceste considerente, Curtea în baza art. 312 Cod pr.civilă civilă, va respinge ca nefondat recursul.

Va respinge cererea intimatei privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, reţinând că intimata nu a făcut dovada suportării unor asemenea cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat recursul formulat de recurenta S.C. P. ASIGURĂRI DE E. S.A. împotriva sentinţei civile nr.5647 din data de 15.09.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.12861/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimata D. E..

Respinge cererea intimatei privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

IREVOCABILĂ.

Pronunţată în şedinţă publică azi 03.04.2009.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

T. E. D. D. E. E. B. H. I

GREFIER,

E. N.

Red. S.B.A

Tehnored. I.G

2 ex/22.04.2009

Jud. fond: D. D. H.

F. E.