Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B R A Ş O V

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILA Nr. 788/M

Şedinţa publică de la 18 August 2008

Completul compus din:

PREŞEDINTE (...) (...)

Judecător (...) (...) (...)

Judecător (...) Ş.

Grefier (...) E.

Pentru astăzi fiind amânată pronunţarea asupra recursului declarat de reclamanta D. E. împotriva sentinţei civile nr.1067/30.05.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l B r a ş o v în dosar nr(...).

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, la pronunţare, se constată lipsa părţilor.

Procedura legal îndeplinită.

Dezbaterile din cauza de faţă, au avut loc în şedinţa publică din data de 13.08.2008, când părţile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de şedinţă din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta, iar instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea cauzei la data de 18.august 2008.

C U R T E A,

Constată că prin sentinţa civilă nr.1067/2008 a T r i b u n a l u l u i B r a ş o v, s-a dispus următoarele:

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta D. E. în contradictoriu cu pârâta SC E. D. SRL.

A obligat pârâta să achite reclamantei indemnizaţia de concediu de odihnă aferentă unui număr de 14 zile de concediu.

A respins restul petitelor din acţiune.

A oobligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 250 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamanta a fost angajată în cadrul societăţii pârâte în funcţia de ospătar pe perioadă nedeterminată începând cu data de 4.09.2006, astfel cum rezultă din contractul individual de muncă depus la dosar.

La data de 10.08.2007 intimata a decis concedierea acesteia in temeiul art.65 din Codul muncii, motivat de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat.

Din motivarea deciziei contestate reiese că măsura a fost dispusă ca urmare a dificultăţilor economice cu care se confruntă societatea.

Decizia de concediere contestată de reclamantă cuprinde menţiunile obligatorii prevăzute de art.65 alin.1 şi 2 şi art.74 din Codul muncii respectiv: motivarea în fapt a concedierii (desfiinţarea postului ocupat de salariată), temeiul de drept al concedierii (art.65 alin.1 din Codul muncii), acordarea şi respectarea termenului de preaviz (de 15 zile lucrătoare), termenul în care se poate contesta decizia.

Este nefondată critica referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art.62 din Codul muncii privind emiterea deciziei în termen de 30 de zile, întrucât acest text legal vizează doar concedierile pentru motivele indicate în art.61 lit.b-d, ceea ce nu este cazul în speţă.

În ceea ce priveşte temeinicia deciziei de concediere, tribunalul a reţinut din probele administrate că prin desfiinţarea postului ocupat de reclamantă s-a urmărit eficientizarea activităţii societăţii.

P. depuse la dosar, dovedesc faptul că desfiinţarea postului ocupat de contestatoare a fost efectivă şi a avut la bază reorganizarea societăţii.

Potrivit art.65 din Codul muncii ,,concedierea pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia”. Spre deosebire de reglementarea anterioară, în prezent nu se mai cere ca desfiinţarea locului de muncă să fie determinată de un caz concret prevăzut de lege respectiv - dificultăţile economice ale societăţii, transformările tehnologice ori reorganizarea activităţii. Condiţia impusă de legiuitor este ca desfiinţarea postului să fie reală şi serioasă. Asta înseamnă că postul trebuie eliminat din organigrama societăţii, societatea urmărind prin acest fapt o eficientizare a activităţii şi nu înlăturarea unui salariat.

Faţă de reglementarea actuală tribunalul a apreciat că o concediere în temeiul art.65 din Codul muncii nu presupune cu necesitate existenţa unei situaţii economice precare a societăţii angajatoare, ci priveşte orice modificare a schemei de personal în scopul eficientizării activităţii.

P. reorganizării societăţii prin reducerea unor posturi nu poate fi cenzurată de către instanţă, angajatorul fiind singurul în măsură să decidă asupra acestui aspect.

Reclamanta nu a probat faptul că prin decizia contestată s-a urmărit înlăturarea sa T. societate, în speţă dovedindu-se legalitatea şi temeinicia acestei măsuri.

Pentru considerentele expuse, reţinând că pârâta a dispus o concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, cu respectarea prevederilor art.65 din Codul muncii, prima instanţă a respins petitul privind anularea deciziei de concediere. Pentru aceleaşi considerente a respins şi petitele accesorii privind reintegrarea în postul ocupat şi plata salariului pe perioada cuprinsă între momentul concedierii şi data reintegrării efective.

Referitor la cererea privind plata indemnizaţiei de concediu de odihnă prima instanţă a reţinut că potrivit contractului individual de muncă reclamanta beneficia de un concediu de odihnă anula de 21 zile lucrătoare.

Întrucât măsura concedierii a intrat în vigoare la data de 1.09.2007, pentru anul 2007 reclamanta este îndreptăţită la un număr de 14 zile de concediu de odihnă. Pârâta nu a făcut dovada că i-a plătit reclamantei indemnizaţia aferentă zilelor de concediu la care aceasta era îndreptăţită, deşi conform art.287 din Codul muncii sarcina probei îi revine.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta iar prin motivele de recurs soluţia este atacată pentru netemeinicie şi nelegalitate. Astfel, instanţa de fond a apreciat greşit că decizia de concediere cuprinde menţiunile obligatorii deoarece în fapt, nu au fost respectate condiţiile impuse de art.65 alin.1 şi 2 Codul muncii astfel încât concedierea este lovită de nulitate absolută conform art.76 Codul muncii. De asemenea, decizia nu a fost comunicată reclamantei decât în timpul judecăţii iar potrivit art.75 Codul muncii decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului.

Prin motivele de recurs se mai arată că decizia nr.5 a fost emisă la data de 10.08.2007 şi se dispune concedierea recurentei începând cu data de 01.09.2007 după expirarea preavizului însă, în realitate aceasta nu a beneficiat efectiv de dreptul la preaviz, fiind astfel, încălcate şi dispoziţiile art.73 alin.1 Codul muncii.

În ceea ce priveşte temeinicia deciziei de concediere se arată că intimata nu a făcut dovada unei cauze reale şi serioase de desfiinţare a locului de muncă al recurentei iar la data de 18.09.2007 societate a angajat-o pe martora U. C. În consecinţă, recurenta solicită reintegrarea acesteia în vechiul loc de muncă şi obligarea societăţii la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate începând cu 1.06.2007 şi până la reintegrare şi la plata indemnizaţiei de concediu de odihnă.

Recursul este fondat în parte după cum urmează:

Recurenta a fost angajata societăţii intimate în calitate de ospătar, conform contractului de muncă din 4.09.2006 iar raporturile de muncă dintre părţi s-au derulat până la data de 30 mai 2007 când administratorul societăţii a solicitat recurentei să intre în concediu pe o perioadă de 2 luni conform susţinerilor reclamantei aceasta s-a prezentat la locul de muncă la data de 1.08.2007 însă i s-a solicitat să revină în septembrie 2007.

Prin decizia nr.5 din 10.08.2007 societatea intimată a dispus desfacerea contractului de muncă al recurentei începând cu data de 10.09.2007 conform art.65 alin.1 Codul muncii.

Din punct de vedere formal, această decizie cuprinde toate elementele obligatorii prevăzute de art.65 alin.1 şi 2 şi art.74 Codul muncii .

De asemenea, este menţionată şi acordarea dreptului de preaviz iar faptul că decizia de concediere nu a fost comunicată salariatei nu atrage nulitatea acesteia pentru lipsa acordării efective a preavizului, ci are ca şi consecinţă faptul că decizia nu produce efecte decât de la data comunicării.

Cu privire la temeinicia deciziei de concediere curtea reţine că în mod corect instanţa de fond a apreciat probele administrate în cauză din care rezultă că prin desfiinţarea postului ocupat de recurentă societatea a urmărit eficientizarea activităţii iar desfiinţarea postului a fost efectivă, fapt ce rezultă din organigramele depuse la fondul cauzei (filele 38 şi 39).

Referitor la drepturile băneşti solicitate prin acţiunea introductivă curtea reţine că acestea se cuvin reclamantei pe toată perioada în care contractul de muncă al acesteia a fost valabil.

Astfel, decizia de concediere atacată nu a fost comunicată recurentei anterior procesului, intimata nedepuând la dosar nici o dovadă de comunicare.

Din declaraţia martorei U. C rezultă că reclamantei i s-a adus la cunoştinţă verbal în data de 13 august intenţia de concediere însă acest fapt nu echivalează cu comunicarea deciziei în sensul art.75 din Codul muncii. Într-adevăr, potrivit acestui articol „decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului”.

Această comunicare a avut loc în faţa instanţei de fond la termenul de judecată din 18.03.2008 (fila 29 dosar fond) astfel că abia începând cu această dată raporturile de muncă dintre părţi au încetat. Prin urmare, pe timpul derulării raportului de muncă reclamantei i se cuvin drepturile salariale şi indemnizaţia de concediu corespunzătoare.

Din statele de plată depuse în probaţiune rezultă că recurenta a primit drepturi salariale până în luna mai 2007 (inclusiv) astfel încât acesteia i se cuvin despăgubiri echivalente cu drepturile salariale pentru perioada 01.06.2007 – 18.03.2008 precum şi indemnizaţia de concediu de odihnă pe perioada derulării raporturilor de muncă.

Faţă de aceste considerente, în baza art.312 Cod procedură civilă recursul reclamantei va fi admis în parte conform dispozitivului prezentei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite în parte recursul formulat de recurenta D. E. împotriva sentinţei civile nr.1067/30.05.2008 a T r i b u n a l u l u i B r a ş o v pe care o modifică în parte în sensul că:

Obligă pârâta SC E. D. SRL B să achite reclamantei D. E. drepturile salariale pentru perioada 01.06.2007 – 18.03.2008, precum şi indemnizaţia de concediu aferentă până la încetarea contractului individual de muncă.

Respinge restul pretenţiilor din cererea de recurs.

Menţine restul dispoziţiilor din sentinţa atacată.

Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 500 lei, cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică azi 18 August 2008.

Red.: CŞ/27.08.2008

Dact: MD/29.08.2008 - 3 ex.

Jud.fond: C.T.T./N.G.