Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

(5103/2009)

DECIZIA CIVILĂ NR. 6660/R

Şedinţa  publică de la 18.11.2009

Curtea constituită din:

PREŞEDINTE (...) (...)

JUDECĂTOR (...) (...)

JUDECĂTOR (...) (...) J.

GREFIER F. E. D.

Pe rol soluţionarea recursului declarat de recurenta-intimată (...) N. EXPERT SRL împotriva sentinţei civile nr.3416/23.04.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i-Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.10221/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimatul-contestator N. E. J..

La apelul nominal făcut în şedinţa publică au răspuns recurenta-intimată prin avocat T. D., cu delegaţie la dosar şi intimatul-contestator, prin avocat G B. N., cu delegaţie la dosar.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care,

Recurenta-intimată, prin avocat, solicită admiterea probei cu înscrisuri noi, în temeiul art.305 Cod procedură civilă, înscrisuri apărute după pronunţarea hotărârii recurate.

Intimatul-contestator, prin avocat, solicită respingerea probei, ca nefiind utilă cauzei.

Curtea respinge proba solicitată de recurenta-intimată, pe considerentul că proba solicitată nu are legătură cu obiectul cauzei şi criticile aduse hotărârii.

Reprezentantul avocat al recurentei-intimate, depune la dosar jurisprudenţă.

Nemaifiind cereri de formulat, excepţii de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe cererea de recurs.

Recurenta-intimată, prin avocat, solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul menţinerii dispoziţiilor privitoare la daunele morale şi respingerea contestaţiei formulate de contestator, ca fiind netemeinică şi nelegală.

În susţinerea motivelor de recurs, arată că împotriva intimatului-contestator au fost emise două decizii de concediere. Prima decizie de concediere, emisă la data de 12.02.2009, a fost contestată în instanţă. Angajatorul a trimis documentele prealabile concedierii pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, prin scrisoare recomandată, la domiciliul din B M, acesta fiind singurul domiciliu cunoscut de societate. Plicul a fost returnat. Angajatorul a trimis documentele la domiciliul actual al contestatorului, după cercetări efectuate de angajaţi în acest sens. Recurenta-intimată a revocat această decizie pe motive de tardivitate.

La data de 08.05.2009, recurenta-intimată a emis o nouă Decizie de concediere, pentru motive ce nu ţin de persoana angajatorului ci privind desfiinţarea postului. Arată că instanţa de fond a reţinut că decizia 1 şi decizia 2 sunt nelegale, cu privire la aspecte de conţinut şi de formă.

Cu privire la susţinerile instanţei privind acordarea termenului de preaviz în condiţiile art.73 alin.1 din Codul muncii, arată că termenul de preaviz a fost acordat salariatului, conform C o d u l u i m u n c i i, acesta beneficiind de 33 de zile lucrătoare plătite pentru a-şi găsi un nou loc de muncă.

Referitor la susţinerile instanţei privind nerespectarea dispoziţiilor art.74 Codul muncii, privind forma deciziei de concediere, arată că doar decizia nr.4/08.05.2008 cuprinde, în mod evident, toate motivele de concediere şi se înscrie în cadrul procedural, de formă şi fond, prescris de legiuitor. Arată că data încetării contractului individual de muncă este 30.06.2008, termenul de preaviz fiind de 33 de zile lucrătoare, având în vedere că decizia de concediere nr.4/08.05.2008 a fost comunicată contestatorului la data de 13.05.2008. De asemenea, arată că în decizia de concediere nr.4 este menţionat explicit în ceea ce priveşte lista locurilor de muncă disponibile în unitate, că datorită restructurării activităţii, nu există nicio altă poziţie disponibilă.

Intimatul-contestator, prin avocat, solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate, ca legală şi temeinică. Arată, în combaterea motivelor de recurs, că intimatul a contestat prima decizie de concediere în faţa instanţei pentru motive de fond şi de formă şi pentru nerespectarea termenului de preaviz. Arată că angajatorul a emis o nouă decizie de concediere pentru a face menţiunile corecte. Instanţa de fond a reţinut că această decizie nu conţine menţiuni cu privire la termenul de preaviz şi a anulat-o. Instanţa de fond a considerat că prima decizie nu putea fi revocată, urmând a se pronunţa cu privire la legalitatea şi temeinicia acesteia, potrivit C o d u l u i m u n c i i ce reglementează contractul. Nu solicită cheltuieli de judecată.

Având cuvântul în replică, reprezentantul avocat al recurentei-intimate, arată că instanţa de fond nu se putea pronunţa pe două decizii, apreciază că în ceea ce priveşte prima decizie, acţiunea trebuia respinsă ca lipsită de obiect.

Curtea reţine cauza în pronunţare.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele

Prin sentinţa civilă nr.3416/23.04.2009 pronunţată în dosarul nr(...), T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a-VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis în parte cererile conexe astfel cum au fost precizate.

A admis contestaţia precizată formulată de contestatorul N. E. J. în contradictoriu cu intimata (...) N. EXPERT SRL.

A dispus anularea deciziilor de concediere nr. 1/12.02.2008 şi nr. 4/08.05.2008, emise de intimată.

A dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziilor anulate prin reintegrarea contestatorului în postul şi funcţia anterior deţinută emiterii deciziilor de concediere şi obligarea intimatei la plata către contestator a unor despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate şi actualizate pe perioada 30.06.2008 şi până la reintegrarea efectivă şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul începând cu data concedierii şi până la reintegrarea efectivă.

A respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata sumei de 80000 lei cu titlul de daune morale.

A obligat intimata la plata sumei de 2000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, către contestator.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că recurentul-contestator a fost angajatul societăţii pârâte în funcţia de „asistent comercial", conform contractului individual de muncă pe perioadă nedeterminată încheiat cu contestatorul în data de 21.11.2005, înregistrat la ITM sub nr. 3265 din 12.12.2005.

Prin decizia nr. 1/12.02.2008 comunicată contestatorului la data de 07.03.2008 s-a dispus de intimată „desfacerea contractului individual de muncă încheiat cu Dl. N. E. J., încadrat în funcţia de asistent comercial, începând cu data de 14.03.2008", conform prevederilor art. 65 din Codul muncii, având în vedere decizia societăţii N. Expert din 10.02. 2008, de modificare a structurii de personal

Ulterior, după data comunicării citaţiei în contestaţia salariatului formulată în vederea anulării deciziei de concediere, comunicare ce s-a făcut la data de 18.03.2008, după expirarea datei de încetare a contractului individual de muncă al salariatului, respectiv data de 14.03.2008, prevăzută în decizia de desfacere a contractului individual de muncă nr. 1 din 12 februarie 2008 şi chiar după data la care contractul individual de muncă al salariatului a încetat prin expirarea termenului de preaviz de 20 de zile lucrătoare ce a început să curgă la data de 07.03.2008, la data de 08.05.2008. dată la care contractul individual de muncă al salariatului încetase prin efectul primei decizii comunicate salariatului, intimata emite două decizii consecutive, respectiv decizia nr. 3 din 08.05.2008 de revocare a deciziei de desfacere a contractului individual de muncă al contestatorului, respectiv a deciziei nr. 1 din 12.02.2008, urmată de emiterea unei noi decizii de concediere, respectiv decizia nr. 4/08.05.2008, comunicate contestatorului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire (data confirmării primirii 13.05.2008) prin care se decide încetarea contractului de muncă începând cu data de 30 iunie 2008 în baza art. 65 Codul muncii şi cu respectarea dispoziţiilor art.73 Codul muncii.

În legătură cu efectele comunicării deciziei de concediere a salariatului, efecte produse potrivit legii şi cu posibilitatea angajatorului de a reveni asupra deciziei de concediere în mod unilateral după producerea acestor efecte, Tribunalul a reţinut următoarele:

Potrivit art. 74 din Codul muncii alin. (1) decizia de concediere se comunică salariatului în scris iar potrivit art. 75 din Codul muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului.

Efectul specific al comunicării deciziei de concediere îl reprezintă încetarea contractului individual de muncă al salariatului.

Tribunalul a constatat că preavizarea contestatorului s-a făcut în cazul deciziilor contestate odată cu comunicarea deciziei de concediere, fiind concomitentă cu aceasta, Tribunalul a reţinut două aspecte de nelegalitate:

Un prim aspect de nelegalitate vizează nerespectarea de către angajator a obligaţiei de a încunoştiinţa salariatul anterior emiterii deciziei de concediere cu privire la desfiinţarea locului său de muncă şi de aducere la cunoştinţa acestuia a duratei preavizului şi a datei concrete de începere a termenului de preaviz.

Or, aşa cum îi este şi denumirea, preavizul este anterior concedierii şi are scopul de a înştiinţa persoana al cărei loc de muncă urmează a fi desfiinţat despre luarea măsurii încetării contractului său individual de muncă la data expirării termenului de preaviz.

Aceeaşi concluzie se desprinde şi din interpretarea sistematică şi logică a reglementării, textul urmând a primi o interpretare sistematică, prin raportare la conţinutul întregului act normativ, textele interpretându-se unele prin altele, dându-se acestora interpretarea ce rezultă din întregul act cât şi din locul pe care îl ocupă textul analizat în cadrul actului normativ interpretat.

Astfel, întreaga secţiune a 6-a din Capitolul V „încetarea contractului individual de muncă", poartă denumirea, Dreptul la preaviz".

Acest drept este reglementat prin art. 73 din Codul muncii printr-un text anterior şi distinct de prevederile ce reglementează conţinutul deciziei de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, prevederi reglementate în art. 74 din Codul muncii, astfel încât şi din locul ocupat de reglementarea dreptului la preaviz în cuprinsul actului normativ interpretat, respectiv mai înainte de dispoziţiile referitoare la emiterea deciziei de concediere şi la conţinutul acesteia se exclude interpretarea că preavizul ar putea fi inclus în cuprinsul deciziei de concediere, astfel cum a procedat intimata.

Concluzia că acordarea preavizului salariatului este anterioară emiterii deciziei de concediere şi comunicării acesteia către salariat se desprinde indubitabil din prevederile alin. 3 ale art. 73 din Codul muncii „(3) în situaţia în care în perioada de preaviz contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător, cu excepţia cazului prevăzut la art.51 alin. (2)", prin raportare la prevederile art. 75 din Codul muncii „Decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului", fiind exclusă interpretarea în care ar putea produce efecte atât suspendarea contractului de muncă şi implicit a termenului de preaviz cât şi încetarea contractului individual de muncă prin emiterea şi comunicare deciziei de concediere.

De altfel, textele contractelor colective de muncă referitoare la acordarea preavizului sunt neîndoielnice în sensul că angajatorului îi revine obligaţia de a comunica în scris angajatului afectat perioada de preaviz de 20 de zile lucrătoare, anterior emiterii deciziei de concediere întrucât, emiterea acestei decizii şi comunicarea acesteia salariatului echivalează cu încetarea contractului individual de muncă (produce efectul încetării contractului individual de muncă al acestuia, potrivit prevederilor art. 75 din Codul muncii) astfel încât, o comunicare concomitentă presupune neacordarea în fapt, a preavizului

În această ipoteză, ori contractul individual de muncă al salariatului încetează la data comunicării deciziei de concediere, situaţie în care angajatorul nu a acordat preavizul prevăzut de lege iar menţiunea din cuprinsul deciziei referitoare la durata preavizului acordat este fictivă, astfel încât, disimulează realitatea iar înscrierea unei menţiuni fictive echivalează cu lipsa acestei menţiuni, fie angajatorul „ignoră" prevederea legală referitoare la efectele comunicării deciziei de concediere cu consecinţa că situează data desfacerii contractului individual de muncă la un moment incert undeva după momentul comunicării deciziei, cu ignorarea prevederilor art. 75 din Codul muncii.

Aşadar angajatorul nu poate dispune în acelaşi timp concedierea şi efectuarea perioadei de preaviz,

Tribunalul a constatat că în acest caz, urmează a se da eficientă prevederii legale, respectiv prevederii art. 75 din Codul muncii, referitoare la producerea efectului încetării contractului individual de muncă al salariatului la data comunicării deciziei de concediere, aceste efecte producându-se în virtutea legii, iar nu actelor angajatorului emise cu ignorarea prevederii legale.

În acest context decizia de revocare a deciziei de concediere anterioară este lipsită de temei legal şi în acelaşi timp contravine unor dispoziţii legale ( nu există temei legal care să permită angajatorului să repună în fiinţă un contract de muncă pe care l-a desfăcut în mod unilateral după data la care a procedat la desfacerea acestuia) şi nici contractual (întrucât prin ipoteză raporturile de muncă au încetat prin voinţa sa unilaterală dar nu le poate relua decât prin consens cu fostul salariat) şi în plus aceste decizii ulterioare au fost emise după data încetării raporturilor de muncă dintre părţi, situaţie în care ar deveni caduce fiind evident că angajatorul nu poate emite decizii referitoare la executarea, încetarea, etc. contractului individual de muncă dintre părţi decât pe perioada existenţei acestuia, astfel încât, în lipsa revocării deciziei de concediere până la momentul la care aceasta îşi produce efectele (data comunicării acesteia către salariat), „revocarea" la data de 08.05.2008 a deciziei deja comunicate salariatului şi contestată de acesta în instanţă şi emiterea unei noi decizii de încetare a aceluiaşi contract individual de muncă al salariatului deja concediat sau orice altă decizie emisă de angajator în legătură cu executarea contractului de muncă încetat prin producerea efectelor unor alte decizii anterioare nu poate produce nici un efect, întrucât această revenire a avut loc după încetarea contractului individual de muncă al salariatului ca efect al primei comunicări.

Chiar şi în situaţia în care s-ar ignora prevederea legală referitoare la momentul producerii efectelor deciziei de concediere, se poate constata că la data de 08.05.2008, data emiterii celor două decizii, respectiv nr. 3/08.05.2008 de revocare şi nr. 4/08.05.2008 de concediere a salariatului, contractul individual de muncă al salariatului încetase oricum, prin expirarea datei prevăzută în cuprinsul său ca dată a încetării (desfacerii), respectiv data de 14.03.2008, sau cel mai târziu la data de 7 aprilie 2008, dată la care au expirat cele 20 de zile lucrătoare de preaviz acordat de angajator şi care ar fi început să curgă la data comunicării primei decizii de concediere cu preaviz concomitent, respectiv data de 07.03.2008.

Împrejurarea că intimata a dat eficientă primei decizii de concediere a salariatului şi a procedat la desfacerea în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii a contractului individual de muncă al acestuia la data de 14.03.2008 înscrisă în cuprinsul deciziei nr. 01.12.02.2008 rezultă si din înscrierea acestei menţiuni în carnetul de muncă al salariatului anterior datei emiterii deciziei de revocare, astfel încât, după data de 14.03.2008, raporturile de muncă dintre părţi au încetat prin producerea efectelor acestei decizii.

Faptul că ulterior intimata, după solicitarea de către contestator a efectuării controlului de legalitate a concedierii de către instanţa de judecată şi deci pe parcursul soluţionării cauzei, cunoscând cauza si critica de nulitate a procedat la „revocarea deciziei de concediere" şi la emiterea unei noi decizii "pentru a face respectate prevederile referitoare la durata preavizului, nu repune în vigoare un contract de muncă încetat la o dată situată anterior, după încetarea acestui contract de muncă prin concediere raporturile de muncă dintre părţi neputând fi reluate decât fie prin încheierea unui nou contract de muncă fie prin anularea cu caracter retroactiv a actului de concediere de câtre instanţă, în caz contrar s-ar permite angajatorului care a dat eficienţă încetării contractului de muncă al salariatului să revină temporar asupra actului astfel emis si să scoată actul nul de sub controlul instanţei, cât si să i se permită să salvgardeze actul lovit de nulitate prin emiterea unor acte reparatorii şi cu efect retroactiv.

De altfel, angajatorul nu poate suplini prin act unilateral de voinţă consimţământul salariatului la reluarea raporturilor de muncă după data încetării contractului de muncă şi nici nu are posibilitatea (prevăzută de lege) de a suplini inexistenţa raporturilor de muncă şi executarea contractului de muncă pe perioada de la data concedierii salariatului şi până la data la care „decide" revocarea deciziei de concediere, întrucât, faţă de caracterul succesiv al executării prestaţiilor contractului de muncă, decizia de revocare nu poate suplini lipsa acestor prestaţii şi inexistenţa în concret, în fapt a unor raporturi de muncă în perioada de la data de 14.03.2008 şi până la data emiterii deciziei de revocare, respectiv 08.05.2008.

Mai mult, nu există posibilitatea legală ca angajatorul să emită acte unilaterale cu efect retroactiv, actele unilaterale ale angajatorului producând efecte de la dat comunicării lor salariatului, numai nulitatea putând retroactiva iar nulitatea nu se poate constata sau pronunţa în cazul deciziei de concediere decât de către instanţa de judecată, potrivit prevederilor art. 76-78 din Codul muncii care reglementează controlul şi sancţionarea concedierilor nelegale.

Având în vedere împrejurarea că angajatorul a procedat nelegal la emiterea a două decizii de concediere a salariatului Tribunalul a constatat că prima decizie comunicată salariatului a produs efectul încetării contractului individual de muncă al salariatului la dat de 07.03.2008, potrivit art. 75 din Codul muncii sau cel mai târziu la data de 07.04.2008 (data expirării termenului de preaviz acordat prin acea decizie) astfel încât celelalte două decizii ulterioare sunt caduce întrucât tind să repună în fiinţă, cu efect retroactiv şi în lipsa unor prevederi legale, în lipsa consimţământului salariatului şi în lipsa existenţei unor raporturi de muncă între data producerii efectelor primei decizii şi data „revocării" acesteia, un contract de muncă de încetase cu mai mult de două luni anterior „reluării" prin voinţă unilaterală a angajatorului a raporturilor de muncă, astfel încât nu pot produce efectele în scopul cărora au fost emise.

În acest context, Tribunalul a constatat că susţinerea rămânerii fără obiect a contestaţiei reclamantului formulată împotriva decizie nr. 1 din 12.02.2008 nu poate fi primită, Tribunalul a procedat la analizarea acesteia sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.

În acest context tribunalul a analizat atât legalitatea şi temeinicia măsurii, concedierii luată de intimată prin emiterea celor două decizii de concediere cât şi respectarea la emiterea acestora a procedurii prevăzute de lege.

Decizia de concediere nr. 01/12.02.2008 emisă de intimată concretizând o măsură de desfacere a contractului individual de muncă luată de angajator pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, aceasta trebuie să fie deopotrivă legală şi temeinică, iar analizarea cerinţelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziei.

Astfel, Tribunalul a analizat sub aspectul legalităţii atât respectarea cerinţelor obligatorii de formă, prevăzute de art. 74 din Codul muncii cât şi respectarea la emiterea acesteia a procedurii prevăzute de M..

Analizând decizia contestată prin prisma acestor cerinţe obligatorii, de formă şi de fond, Tribunalul, a reţinut următoarele:

În acest context, sub aspectul cerinţelor de formă obligatorii, art. 74 din Codul muncii prevede ca decizia de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului se comunica acestuia in scris si trebuie sa conţină in mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului, lista tuturor locurilor de munca disponibile in unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a ocupa un loc de munca vacant, in condiţiile art. 64 din Codul muncii.

Lipsa unora din menţiunile obligatorii prevăzute de art. 74 din Codul muncii nu poate fi complinită cu probe exterioare deciziei de concediere.

Întrucât decizia de concediere a fost emisă în temeiul art.65 alin.1 din Codul muncii, aceasta trebuia să cuprindă cazul concret de încetare a contractului individual de muncă al contestatorului, să se arate că aceasta este urmarea desfiinţării locului său de muncă, conform art. 74 alin. 1 lit.a) a Codul muncii, ceea ce presupunea inserarea în cuprinsul deciziei de concediere a motivelor concrete care au condus la concedierea salariatului, expunerea completă a motivelor de fapt şi de drept ce au determinat măsura respectivă în chiar cuprinsul deciziei de concediere; lipsa motivelor de fapt atrage nulitatea deciziei de concediere.

Menţionarea în cuprinsul deciziei de concediere a situaţiei de fapt, în mod explicit precis şi clar este necesară pentru verificarea îndeplinirii cerinţelor art. 65 alin.2 din Codul muncii, respectiv ca desfiinţarea locului de muncă să fie fost efectivă şi serioasă, fără a disimula realitatea şi pentru verificarea seriozităţii cauzei raportat la situaţia angajatorului şi a angajatului.

Potrivit art. 65 din Codul muncii în forma în vigoare la data emiterii deciziei de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, "concedierea pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă, determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia"

Din coroborarea textelor de lege mai sus menţionate şi enunţate, rezultă că nu se poate dispune desfacerea (încetarea) contractului individual de muncă al salariatului în temeiul prevederilor art. 65 din Codul muncii în lipsa desfiinţării locului de muncă ocupat de salariat, aceasta constituind cerinţa esenţială a concedierii^dispuse pentru motive care nu ţin de persoana salariatului si constituind motivul principal al acestei măsuri

Or, decizia nr. 1/12.02.2008 emisă de intimată nu prevede niciunde în cuprinsul său faptul că desfacerea contractului individual de muncă al contestatorului este urmarea desfiinţării locului său de muncă.

Astfel, niciunde în cuprinsul deciziei de desfacere a contractului de muncă al salariatului şi mai cu seamă în cadrul motivelor care determină concedierea nu se arată nici împrejurarea că măsura concedierii ar fi determinată de desfiinţarea locului de locul de muncă ocupat de salariat şi nu se arată nici la ce post din cadrul structurii organizatorice se referă concedierea din acest punct de vedere deciziei lipsindu-i motivarea în fapt, întrucât, potrivit art. 65 din Codul muncii în forma în vigoare la data emiterii deciziei de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, "concedierea pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă, determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia."

În plus, din verificarea motivelor care determină concedierea enumerate în cuprinsul deciziei contestate, tribunalul reţine că aceasta cuprinde formulări generice, de felul „având în vedere hotărârea de eficientizare a activităţilor de achiziţii ale societăţii...în vederea politicii de reducere a costurilor societăţii, inclusiv a celor cu personalul şi de reducere a activităţilor s-a decis diminuarea personalului afectat departamentului de achiziţii", în condiţiile în care concedierea unui salariat nu poate fi urmarea „diminuării personalului în general" ci doar urmarea desfiinţării a chiar postului ocupat de acel salariat.

De altfel, din lecturarea acestor motive ar rezulta că acestea tind a justifica măsura diminuării personalului din departamentul achiziţii în general fără a motiva în nici un fel justificarea desfiinţării postului ocupat de contestator (la care nu se face nici o referire).

Or, simpla arătare a faptului că motivul concedierii îl reprezintă „hotărârea de eficientizare a activităţilor de achiziţii ale societăţii în vederea politicii de reducere a costurilor societăţii, inclusiv a celor cu personalul şi de reducere a activităţilor diminuarea personalului afectat departamentului de achiziţii", fără a se arăta denumirea postului desfiinţat şi care astfel a fost exclus din organigrama de personal, în condiţiile în care nu se oferă nici un alt criteriu pentru individualizarea acestui post, fără a se releva existenţa unor motive întemeiate care au avut ca urmare necesitatea desfiinţării acestui post iar nu a unor posturi neindividualizate, nu constituie o arătare a motivelor care determină concedierea, (situaţia de fapt trebuind indicată în materialitatea ei în ce constă ea şi nu sub forma unor generalităţi şi afirmaţii vagi, context în care nu este clar că este vorba de chiar postul/locul de muncă al salariatului concediat), salariatul având dreptul de a cunoaşte care sunt acele motive care justifică măsura desfacerii contractului său individual de muncă.

Angajatorul avea obligaţia să indice că motivul concedierii îl reprezintă desfiinţarea postului ocupat de salariat, să indice care este locul de muncă desfiinţat şi să arate exact care este postul a cărui înlăturare s-a dispus prin act decizional din organigrama de personal şi motivele avute în vedere la acel moment.

Tot din analiza deciziei contestate, Tribunalul a constatat că aceasta nu menţionează nici existenţa unor motive întemeiate care au avut ca urmare necesitatea acestei măsuri, din cuprinsul acesteia putându-se doar prezuma, fată de temeiul de drept invocat că încetarea contractului individual de muncă al salariatului este urmarea desfiinţării postului acestuia, decizia nereferindu-se în nici un fel la motivul concedierii, context în care nu sunt clare cauzele desfiinţării postului ocupat de salariat acesta având dreptul de a cunoaşte care sunt acele motive care justifică măsura desfacerii contractului individual de muncă pentru motive care nu ţin de persoana sa.

Din acest punct de vedere, în care decizia de concediere nu menţionează ca motiv al concedierii nici desfiinţarea locului de muncă al salariatului astfel concediat si nici arătarea postului afectat de această măsură, decizia astfel emisă este lovită de nulitate fără a exista posibilitatea remedierii acesteia, fiind un nonsens emiterea unei decizii de concediere întemeiată în drept pe prevederile art. 65 din Codul muncii (ceea ce necesită în principal si în mod esenţial desfiinţarea unui anumit post), în lipsa menţionării în motivarea în fapt a măsurii tocmai a cauzei sale determinante respectiv desfiinţarea postului salariatului concediat

Din această perspectivă, deciziei de concediere îi lipseşte un element esenţial, poate cel mai important ca şi condiţie de formă, respectiv aceasta nu cuprinde motivele care determină concedierea, menţiune obligatorie potrivit prevederilor art. 74 alin. 1 litera a) din Codul muncii şi a cărei lipsă atrage sancţiunea nulităţii absolute a concedierii astfel efectuate, întrucât a fost dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege potrivit art. 76 din Codul muncii.

În aceeaşi ordine de idei, Tribunalul a constatat şi alte aspecte de nelegalitate a emiterii celor două decizii în legătură cu acordarea preavizului de concediere, prevăzut de art. 73 din Codul muncii

Potrivit art. 74 alin. 1 lit. b) din Codul muncii, decizia de concediere trebuie sa conţină in mod obligatoriu durata preavizului, înţelegându-se prin aceasta atât durata (numărul de zile de preaviz acordate) cat si menţionarea datei in care termenul de preaviz a început sa curgă si cea a epuizării acestuia, pentru a se putea verifica daca la momentul emiterii deciziei de concediere a expirat sau nu termenul de preaviz ori daca acesta a suferit suspendări ( art. 74 alin.2 din Codul muncii).

Or, aşa cum îi este şi denumirea, preavizul este anterior concedierii şi are scopul de a înştiinţa persoana a cărui loc de muncă urmează a fi desfiinţat despre luarea măsurii încetării contractului său individual de muncă la data expirării termenului de preaviz.

Textul art.74 alin.1 litera b) din Codul muncii se referă evident la durata preavizului acordat iar nu la durata preavizului de care ar trebui să beneficieze salariatul în conformitate cu prevederile contractului său individual de muncă, menţiunea fiind impusă în scopul de a face respectată obligaţia legală de acordare efectivă a preavizului de concediere şi de se emite decizia de concediere şi de încetare a contractului individual de muncă al salariatului numai după epuizarea termenului de preaviz.

Tocmai de aceea, Tribunalul a apreciat că prin durata preavizului se înţelege nu numai numărul de zile de preaviz de care beneficiază salariatul concediat dar şi menţionarea datei începerii acestuia şi a datei la care expiră.

Evident, o asemenea înştiinţare trebuie să cuprindă durata preavizului de care beneficiază salariatul în cauză cât şi data la care acesta începe să curgă şi data expirării (în situaţia în care pe perioada de preaviz nu apar cazuri de suspendare a termenului de preaviz). Din această perspectivă, Tribunalul a constatat că preavizarea contestatorului s-a făcut în cazul ambelor decizii contestate odată cu comunicarea deciziei de concediere, fiind concomitentă cu aceasta, Tribunalul a reţinut două aspecte de nelegalitate:

Un prim aspect de nelegalitate vizează aşa cum a mai arătat nerespectarea de către angajator a obligaţiei de a încunoştinţa salariul anterior emiterii deciziei de concediere cu privire la desfiinţarea locului său de muncă şi de aducere la cunoştinţa acestuia a duratei preavizului şi a datei concrete de începere a termenului de preaviz.

Un alt aspect de nelegalitate vizează data comunicării preavizului, respectiv la 07.03.2008, context în care, durata de 20 de zile lucrătoare a preavizului acordat salariatului prevăzută în cuprinsul deciziei nr. 01/12.02.2008 de concediere este fictivă, întrucât nu corespunde duratei efective a preavizului efectiv acordat (în realitate de 7 zile calendaristice între 07.03.2008-14.03.2008).

Or, textul art. 74 alin. 1 litera b) din Codul muncii se referă evident la durata preavizului acordat iar nu la durata preavizului de care ar fi trebuit să beneficieze salariatul în conformitate cu prevederile contractului său individual de muncă, în caz contrar, simpla completare a cuprinsului deciziei de concediere cu o durată fictivă a preavizului nu întruneşte cerinţa legii, impusă în scopul de a face respectată obligaţia legală de acordare efectivă a preavizului de concediere.

Tocmai de aceea, Tribunalul a apreciat că prin durata preavizului se înţelege nu numai numărul de zile de preaviz de care beneficiază salariatul concediat dar şi menţionarea datei începerii acestuia şi a datei la care expiră.

Lipsa menţiunilor obligatorii, expres prevăzute de lege, constituie, potrivit art. 76 alin. 1 din Codul muncii, cauza de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului ducând la desfiinţarea acesteia ca nelegală, condiţia menţiunilor obligatorii fiind prevăzută „ad validitatem".

În ceea ce priveşte cea de-a doua decizie de concediere, respectiv decizia nr. 4 din data de 08.05.2008, Tribunalul a reţinut că deşi decizia de revocare cât şi decizia de concediere ulterioară sunt caduce ca urmare a emiterii lor după data încetării contractului de muncă al salariatului tribunalul având în vedere împrejurarea că prin admiterea contestaţiei împotriva primei decizii şi anularea acesteia cu efect retroactiv de la data de 14.03.2008, contractul de muncă fiind prezumat a fi în fiinţă printr-o ficţiune a legii pe toată durata de la desfacerea sa prin decizia nelegală a angajatorului şi până la data pronunţării nulităţii şi ulterior până la data efectivei reintegrări, cele două acte subsecvente apar a fi emise pe durata existenţei contractului de muncă, astfel încât, Tribunalul, pentru a evita orice echivoc cu privire la eventualele efecte pe care aceste decizii le-ar putea produce şi în special pentru a se evita situaţia în care decizia de concediere nr. 4 din data de 08.05.2008 situată prin ficţiunea legii pe durata existenţei contractului de muncă repus în fiinţă şi în privinţa căreia nu s-ar fi constatat nulitatea pe considerentul caducităţii sale, va proceda şi la anularea acestei decizii.

Tribunalul a avut în vedere la anularea acestei decizii atât cauza principală de nulitate deja analizată de instanţă şi anume emiterea acesteia în lipsă de temei legal, cu efect retroactiv şi după data încetării contractului individual de muncă al salariatului, aşa cum am reţinut pe larg mai sus, cât şi lipsa menţiunilor obligatorii, expres prevăzute de M., decizia în cauză având aceleaşi vicii de formă ca si decizia nr. 01.12.02.2008, în privinţa motivării în fapt iar în plus acestei decizii îi lipseşte menţiunea obligatorie prevăzută la art. 74 alin.1 lit. b) din Codul muncii, respectiv durata preavizului.

Potrivit art. 74 alin.1 lit. b) din Codul muncii, decizia de concediere trebuie sa conţină in mod obligatoriu durata preavizului, înţelegându-se prin aceasta atât durata (numărul de zile de preaviz acordate) cat si menţionarea datei in care termenul de preaviz a început sa curgă si cea a epuizării acestuia, pentru a se putea verifica daca la momentul emiterii deciziei de concediere a expirat sau nu termenul de preaviz ori daca acesta a suferit suspendări ( art. 74 alin.2 din Codul muncii).

În legătura cu acest aspect, Tribunalul a reţinut ca decizia contestata nu cuprinde nici o menţiune din cele arătate referitoare la termenul de preaviz, acordarea acestuia si durata acestuia, ( numărul de zile de preaviz acordate), astfel încât, în lipsa arătării duratei preavizului, Tribunalul nu poate verifica dacă, la data emiterii deciziei de concediere a expirat sau nu termenul de preaviz, fiind încălcate prevederile legale referitoare la menţiunile obligatorii ale deciziei de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului întrucât, potrivit art. 73 alin.4 din Codul muncii numai la expirarea acestuia (in lipsa unei cauze de suspendare) contractul de muncă poate fi desfăcut.

Tribunalul nu a luat în considerare existenta unora din aceste menţiuni în acte exterioare acesteia, cum ar fi înscrisul de la fila 32 din dosar, din data de 08.05.2008 prin care s-a comunicat contestatorului durata preavizului, fată de cerinţa legii ca aceste menţiuni să se regăsească chiar în cuprinsul deciziei de concediere (art. 74 şi art. 77 din Codul muncii).

Lipsa menţiunilor obligatorii, expres prevăzute de lege, cât şi dispunerea concedierii cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, constituie conform art. 76 alin.1 din Codul muncii, cauza de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului ducând la desfiinţarea acesteia ca nelegală, condiţia menţiunilor obligatorii fiind prevăzută „ad validitatem".

În ceea ce priveşte temeinicia măsurii concedierii, Tribunalul a reţinut următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 65 al.1 din Codul muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desfiinţarea locului de muncă al salariatului, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, desfiinţare ce trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă (art.65 alin. 2 din Codul muncii).

Desfiinţarea locului de muncă este efectivă, atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorică a angajatorului, evidenţiată în statul de funcţii şi organigramă şi implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv si este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii si nu disimulează realitatea.

Or, din analiza deciziei de concediere, Tribunalul a constatat că din cuprinsul acesteia nu rezultă caracterul efectiv, real si serios al concedierii.

Aşa cum deja a subliniat la analizarea condiţiilor de formă, în cuprinsul deciziei nu este arătat „motivul concedierii" salariatului, nearătându-se nici măcar împrejurarea că măsura s-a luat ca urmare a desfiinţării postului salariatului.

Astfel, din cuprinsul deciziei contestate rezultă faptul că măsura concedierii a fost determinata de „hotărârea. de eficientizare a activităţilor de achiziţii ale T. etăţii...în vederea politicii de reducere a costurilor societăţii, inclusiv a celor cu personalul şi de reducere a activităţilor s-a decis diminuarea personalului afectat departamentului de achiziţii...

Sub acest aspect este remarcat ca din cuprinsul deciziei nu rezulta caracterul obiectiv al măsurii concedierii dispuse. Cu alte cuvinte, din cuprinsul deciziei nu rezulta care din motivele obiective fără legătură cu persoana salariatului la care face referire art. 65 alin. 2 din Codul muncii au avut ca efect concedierea salariatului şi numai prin indicarea temeiului de drept, respectiv art. 65 din Codul muncii putându-se prezuma, că încetarea contractului individual de muncă al salariatului este consecinţa desfiinţării postului acestuia,

Sub acest aspect este de remarcat că din cuprinsul deciziei contestate nu rezultă caracterul real şi obiectiv al desfiinţării locului de muncă, respectiv nu rezultă că, în realitate, desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat a fost cauzată de un motiv obiectiv, fără legătură cu persoana acestuia, respectiv nu rezultă din aceasta că desfiinţarea postului şi concedierea salariatului se impuneau cu necesitate pentru anumite raţiuni legate de eficientizarea activităţii, sau alte asemenea raţiuni şi motive temeinice vizând activitatea societăţii, având la bază studii temeinice privind activitatea intimatei, analizarea unor date sau indicatori, supunerea acestor motive spre analiză, dezbatere şi aprobare organelor competente etc, din care sa reiasă caracterul necesar al desfiinţării postului, necesitatea diminuării activităţii achiziţii, posturile si persoanele vizate, din acest punct de vedere decizia fiind practic nemotivată.

G. de genul eficientizarea activităţii, reducerea costurilor cu personalul, reducerea activităţilor de achiziţii, neconstituind o motivare în fapt a deciziei în sensul arătat mai sus ci doar o enumerare a unor termeni generici, care pot fi invocate oricând de angajatorul care face disponibilizări dacă acesta nu ar fi ţinut să le justifice şi dovedească, însă prin astfel de formulări nu se justifică măsura desfacerii contractului de muncă al unor salariaţi.

În acest context, în absenta oricăror motivaţii de fapt ale deciziei, nerezultând care este cauza concedierii, motivele obiective care au dus la desfiinţarea locului de muncă ocupat de contestator. Tribunalul nu a putut analiza caracterul efectiv al desfiinţării postului şi nici verifica dacă acesta are o cauză reală şi serioasă, astfel cum impune textul art. 65 alin. 2 din Codul muncii, respectiv nu rezultă din aceasta că desfiinţarea postului se impunea cu necesitate pentru anumite raţiuni, având la bază studii temeinice privind activitatea intimatei, din care sa reiasă caracterul necesar al desfiinţării postului, tribunalul constatând lipsa oricăror motivaţii în cuprinsul deciziei, din acest punct de vedere decizia fiind practic nemotivată.

Motivarea măsurii prin prisma argumentelor din întâmpinare ("dificultăţile economice cu care se confruntă societatea, fiind necesară reorganizarea activităţii prin desfiinţarea postului ocupat de contestator.

Desfiinţarea postului a fost determinată de cauze obiective care nu ţin de persoana contestatorului ci de motivaţii economice şi de Reorganizare a activităţii pentru a fi mai profitabilă"), nu poate fi reţinută de instanţă, câtă vreme acestea nu sunt menţionate în cuprinsul deciziei prin preluarea în motivarea în fapt a deciziei a acestor motive despre care se susţine în întâmpinare că ar justifica desfiinţarea locului de muncă al contestatorului, în condiţiile în care nu poate fi primită completarea deciziei de concediere cu motivele întâmpinării, faţă de prevederile art. 77 din Codul muncii ce interzic angajatorului în caz de conflict de muncă invocarea în faţa instanţei a altor motive de fapt decât cele precizate în decizia de concediere.

Astfel, întrucât, faţă de prevederile art. 77 din Codul muncii, ce interzic angajatorului în caz de conflict de muncă să invoce direct în faţa instanţei alte motive de fapt decât cele precizate în decizia de concediere, Tribunalul a dat eficienţă cu prioritate, menţiunilor din cuprinsul deciziilor emise de angajator iar nu susţinerilor acestuia făcute direct în contestaţia formulată împotriva acestor decizii.

Astfel, întrucât, faţă de prevederile art. 77din Codul muncii, ce interzic angajatorului în caz de conflict de muncă să invoce direct în faţa instanţei alte motive de fapt decât cele precizate în decizia de concediere, Tribunalul a dat eficienţă cu prioritate, menţiunilor din cuprinsul deciziilor emise de angajator iar nu susţinerilor acestuia făcute direct în contestaţia formulată împotriva acestor decizii.

În acest context, Tribunalul nu a luat în considerare Hotărârea Consiliului de Administraţie al intimatei din data de 08.01.2009, privind desfiinţarea unor posturi şi justificarea acestei măsuri şi nici fişa contului 211 la data de 03.12.2008, ca acte care au stat la baza desfiinţării postului contestatorului. acestea fiind ulterioare datei la care se pretinde că ar fi avut loc desfiinţarea postului, cauzele desfiinţării postului salariatului trebuind să fie contemporane momentului luării acestei măsuri, neputându-se întemeia decât pe date existente la momentul respectiv iar nu pe situaţii ulterioare şi care prin ipoteză nu aveau cum să fie avute în vedere la data de 12.02.2008

Sub acest aspect este de remarcat că din cuprinsul deciziei contestate, cât şi a celorlalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, nu rezultă caracterul real şi obiectiv al desfiinţării locului de muncă, respectiv nu rezultă că, în realitate, desfiinţarea locului de muncă a vizat chiar postul ocupat de contestator, a fost necesară şi a fost luată în scopul menţionat în cuprinsul deciziei contestate, a fost cauzată de un motiv obiectiv care a determinat modificarea structurii de personal pe care o invocă angajatorul în cuprinsul dispoziţiei contestate şi pe cale de consecinţă nu rezultă caracterul necesar al desfiinţării postului, din acest punct de vedere decizia fiind practic nemotivată.

De altfel, angajatorul nici nu a putut explica nici măcar în întâmpinare ce înţelege mai exact prin "costurile crescute pe care le suportă societatea, politica de reducere a costurilor societăţii", şi nici care este legătura acestora cu desfiinţarea postului ocupat de salariat, respectiv în ce fel desfiinţarea postului contestatorului ar fi avut influenţă asupra activităţii societăţii, fiind evident şi din acest punct de vedere caracterul nejustificat obiectiv al concedierii salariatului.

Tribunalul a constatat că intimata a făcut referire în cuprinsul deciziei de concediere la actul decizional al acesteia care ar fundamenta măsura desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului, respectiv Decizia de modificare a structurii personalului din data de 10.02.2008, act decizional care însă nu oferă nici el nici un argument de reducere a postului salariatului, motivarea fiind identică cu cea din decizia de concediere.

Având în vedere cele mai sus reţinute din care rezultă nerespectarea condiţiilor de fond şi de formă ale deciziei de concediere ce determină caracterul nelegal şi netemeinic al acesteia, tribunalul, văzând prevederile art.76 şi art.78 din Codul muncii, a admis contestaţia, a anulat decizia de concediere şi măsura concedierii la solicitarea reclamantului şi a repus părţile în situaţia anterioară, în sensul reintegrării acestuia şi obligării angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, începând cu data încetării plăţii drepturilor salariale şi a celorlalte drepturi şi până la efectiva reintegrare.

Întrucât unul dintre efectele constatării nulităţii concedierii şi deciziei contestate îl constituie repunerea părţilor in situaţia anterioara, iar contestatorul a solicitat reintegrarea, instanţa a obligat angajatorul sa-i acorde toate drepturile de care ar fi beneficiat daca nu ar fi fost concediat.

Prin anularea deciziei de desfacere a contractului de munca, efectele nulităţii retroactivează până la momentul emiterii deciziei, printr-o ficţiune a legii prezumându-se existenţa neîntreruptă a raportului de munca dintre părţi în temeiul contractului individual de muncă pe perioada emiterii deciziei si până la reintegrarea efectivă astfel încât, contractul de munca fiind in fiinţă, angajatorul datorează salariatului drepturile salariale si celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta daca nu ar fi intervenit concedierea, prevăzute legal sau stabileşte contractul (indemnizaţii pentru concediul de odihnă, prime sau sporuri cu caracter permanent, tichete de masă), drepturi ce urmează a fi majorate in condiţiile in care pe perioada de la desfacerea contractului de munca si până la reintegrare prin acte normative sau prin decizii ale angajatorului s-au acordat astfel de majorări personalului angajat.

Sumele plătite cu titlu de despăgubire au fost reactualizate din ziua la care obligaţia a devenit scadenta si până la plata efectiva in funcţie de coeficientul de inflaţie salariatul având dreptul la repararea integrală a prejudiciului, întrucât salariatul, ca urmare a anulării concedierii trebuie sa fie pus in situaţia de a-şi recupera toate drepturile de care a fost deposedat prin actul nelegal al angajatorului: recăpătarea statutului de salariat, funcţia si postul, locul de munca, primeşte drepturile salariale indexate, majorate si reactualizate cu titlu de despăgubiri, perioada in discuţie constituie vechime in munca si stagiu de cotizare in sistemul asigurărilor sociale de stat.

Tribunalul nu a primit susţinerea intimatei în sensul în care reintegrarea contestatorului nu este posibilă din cauza desfiinţării postului, o astfel de apărare contravenind fundamental dispoziţiilor art. 78 din Codul muncii referitoare la efectele anulării concedierii care permit instanţei de judecată să dispună reintegrarea salariatului în oricare situaţie în care concedierea a fost efectuată în mod nelegal sau netemeinic, fiind indiferentă desfiinţarea postului ocupat de salariatul reintegrat, câtă vreme instanţa a ajuns la concluzia caracterului nelegal şi/sau netemeinic al acestei măsuri, iar primirea acestei apărări ar lăsa fără eficienţă sancţionarea concedierii nelegale.

A respins ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la acordarea unor daune pentru prejudiciul personal nepatrimonial încercat ca urmare a emiterii deciziei contestate faţă de împrejurarea că în acest caz contestatorului îi revine sarcina probei cu privire la existenţa şi întinderea prejudiciului personal nepatrimonial cât şi cu privire la existenţa vreunei vătămări, nefiind suficientă simpla susţinere în sensul lezării imaginii şi demnităţii angajatului prin însăşi măsura desfacerii contractului individual de muncă, chiar dacă această măsură s-a dovedit a fi nelegală, iar repararea prejudiciului de imagine faţă de colectivitate, familie şi prieteni se va realiza prin însăşi anularea măsurii şi repunerea părţilor în situaţia anterioară luării acesteia iar suferinţa fizică şi psihică încercată de salariat ca urmare a măsurilor dispuse prin aceasta, deşi posibilă şi plauzibilă în astfel de situaţii nu a fost dovedită cu probele administrate în cauză, nefiind suficientă simpla afirmare a acestei suferinţe, probatoriul administrat în acest sens fiind insuficient, întrucât nu se poate face dovada unei legături directe de cauzalitate între aceste măsuri şi suferinţa psihică acuzată de reclamant, situaţie în care, reţinând că reclamantului îi revenea sarcina probării acestor aspecte, a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

Tribunalul nu a primit susţinerea pârâtei în sensul că nu pot fi acordate daune morale decât dacă acestea au fost prevăzute prin clauze contractuale, textul art. 269 alin. (1) din Codul muncii, astfel cum a fost modificat prin - Legea nr. 237/2007, prevede atât răspunderea angajatorului pentru prejudiciul material cât şi pentru prejudiciul moral suferit de salariat, Decizia I.C.C.J .nr. XL (40) din 07.05.2007, vizând o perioadă anterioară modificării art. 269 alin. 1 din Codul muncii, în sensul prevederii exprese a răspunderii angajatorului şi pentru acest tip de prejudiciu.

Faţă de cele mai sus reţinute, Tribunalul a respins capătul de cerere ca neîntemeiat.

În temeiul art. 274 alin.1 Cod procedură civilă, la solicitarea părţii care a câştigat procesul a obligat intimata care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată pricinuite contestatorului de soluţionarea prezentei cauze, constând în onorariu avocat, conform chitanţei justificative depusă la dosarul cauzei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat în termen legal pârâta (...) N. EXPERT SRL, criticând soluţia pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. pr. civ.

În motivarea recursului se arată că termenul de preaviz a fost acordat salariatului, conform prevederilor C o d u l u i m u n c i i, pentru ca acesta din urma sa aibă posibilitatea de a-si găsi un alt loc de munca. Ori, in cazul de fata contestatorul nu a avut doar 20 de zile lucrătoare plătite pentru a-si găsi un nou loc de munca, ci a beneficiat de 33 de zile lucrătoare plătite de către N. pentru a-si găsi un loc de munca. Astfel, s-au respectat şi dispoziţiile art. 73 alin. 1 si art. 74 din Codul muncii, N. acordându-i posibilitatea contestatorului să îşi găsească un alt loc de munca, precum şi termenul de preaviz de 20 de zile lucrătoare (care in fapt au fost 73 de zile lucrătoare plătite), astfel că toate criticile sub aceste aspecte sunt nefondate, societatea respectând prevederile legale şi ale contractului individual de munca.

Instanţa a interpretat, in mod eronat, prevederile art. 75 Codul muncii, referitoare la producerea efectului încetării contractului individual de munca al salariatului la data comunicării deciziei de concediere, aceste efecte, menţionează instanţa, se produc in virtutea legii, iar nu a actelor angajatorului emise cu ignorarea prevederii legale.

Având in vedere ca Decizia de concediere nr. 1/12.02.2008, revocata de subscrisa prin Decizia nr. 3/08.05.2009, este nula sub aspectul dispoziţiilor art. 76 Codul muncii, instanţa nu era investita sa cenzureze măsura revocării deciziei antemenţionate.

O decizie de concediere emisa cu nerespectarea formelor legale este sancţionată cu nulitatea absoluta, conform art. 76 Codul muncii, insa legiuitorul a instituit principiul de drept R. nullum est, nullum producit effectum, pe care se sprijină teza revocării unei asemenea decizii, întărita de principiul revocabilităţii actelor civile unilaterale, in materia dreptului muncii.

Recurenta a reamintit ca decizia de concediere este actul unilateral al angajatorului - act de drept al muncii (iar nu act individual de drept administrativ) - prin care se dispune, in condiţiile legii, încetarea contractului individual de munca.

Instanţa a invocat, in acelaşi timp, motive contradictorii, in încercarea de a elabora o sentinţa „legala", omiţând, practic, ca o decizie emisa cu nerespectarea dispoziţiilor legale este nula de drept, fapt pe care anterior in sentinţa îl promovează cu încredere.

Aşadar, motivul pentru care societatea si-a retractat propria decizie este tocmai lipsa totala de efecte juridice a actului nul de drept. Or, recurenta pentru a proceda la măsura revocării propriei decizii, tocmai in lumina respectării dispoziţiilor legale, nu avea nevoie de constatările vreunui organ sau de încuviinţarea instanţei, căci un astfel de control nu este impus de legiuitor.

Inexistenţa unor dispoziţii exprese care sa cenzureze posibilitatea revocării unei decizii de concediere anterioare, nule de drept, nu conduce nicidecum la teza ca o decizie poate fi revocata, însă numai intr-un anumit termen, aşa cum greşit a apreciat prima instanţa.

Instanţa nu a reţinut regula prevăzută de art. 978 Cod civil "actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat" - legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării.

Prevalând imperativul art. 75 C o d u l u i m u n c i i, instanţa tinde la a credita ideea ca deciziei de revocare ulterioara îi lipseşte aptitudinea de genera efecte juridice. Instanţa nu a înţeles sa repudieze admisibilitatea revocării deciziei iniţiale, aşa cum nu a înţeles sa o facă nici petiţionarul, care uzând de prerogativele conferite subiecţilor procesuali de legea procedural civila, si-a precizat demersul judiciar pendent, pe care l-a întregit, investind instanţa sa verifice legalitatea si a deciziilor ulterioare, ceea ce îngăduie si obliga instanţa sa conchidă ca revocarea este legitima.

Instanţa a continuat motivarea sentinţei prin susţinerea unor motive contradictorii, respectiv, pana la pag. 7 invoca cu tărie nulitatea deciziei iniţiale de concediere, după care surprinzător trece la o alta instituţie de drept - caducitatea.

Daca instanţa constata ca decizia nr. 1/12.02.2008 este nelegala si nula, atunci, in acelaşi context, cum recurenta putea invoca sancţiunea caducităţii deciziilor ulterioare (de revocare si de concediere), când: nulitatea presupune un act nevalabil, iar caducitatea presupune un act valabil încheiat;

- nulitatea retroactiveaza, caducitatea produce efecte numai pentru viitor, întrucât pentru trecut nu s-au produs nici un fel de efecte ale actului;

- nulitatea presupune cauze contemporane încheierii actului, iar caducitatea presupune o cauza ulterioara încheierii si străina de voinţa autorului actului.

Instanţa, in mod eronat, a apreciat ca s-a produs încetarea contractului de munca si apoi s-a produs revocarea deciziei de concediere iniţiale. Practic, instanţa trece peste nulitatea cu care este sancţionată decizia de concediere iniţiala, da eficacitate acesteia, in sensul ca invoca producerea efectelor acesteia, respectiv încetarea contractului individual de munca, ca mai apoi sa decidă desfiinţarea deciziei ca fiind nula.

Contractul de munca nu putea înceta in temeiul unei decizii nule de drept, căci aceasta din urma nu poate produce efectele scontate, este ineficace sub aspectul oricărei aplicabilităţi. De altfel, contractul individual de munca al contestatorului si-a produs efectele pana la data de 30.06.2008, contestatorului fiindu-i achitate integral, la zi, drepturile băneşti cuvenite, in temeiul contractului individual de munca. Drepturile băneşti au fost încasate de către contestator, iar nu refuzate, in temeiul unui contract încetat". Astfel contestatorul a achiesat la existenta, eficacitatea, operativitatea si valabilitatea contractului individual de munca, in concluzie este exclusa teza instanţei privind încetarea contractului de munca in temeiul unei decizii lipsita in totalitate de efecte juridice.

Astfel cum rezulta din simpla lectura a sentinţei (pag. 6-8, 11-12), instanţa a pronunţat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii si străine de natura cauzei, echivalând cu o nemotivare. Cu toate acestea nemotivarea are si conotaţii care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât recurenta se află in situaţia nesocotirii unei obligaţii legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii in cazurile prevăzute de lege. Instanţa de fond prin interpretarea greşita a actului dedus judecaţii a trecut peste voinţa clar exprimata a părţilor, respective revocarea deciziei iniţiale de către subscrisa, emiterea unei decizii de concediere legale si încasarea de către contestator a sumelor achitate de către subscrisa, cu titlu de drepturi băneşti.

Totodată din modul de redactare al sentinţei nu se poate stabili daca legea s-a aplicat corect sau nu. Astfel cum sugestiv remarcă unii autori "lipsa de baza legala a hotărârii înseamnă absenta unei norme juridice care sa poată constitui premisa majora a silogismului judiciar fata de soluţia data".

Instanţa, in mod eronat, a apreciat ca decizia de concediere nr. 1/12.02.2008 este cea necesar de analizat, sub aspectul temeiniciei si legalităţii. Astfel recurenta a susţinut, fata de considerentele din prezentul recurs, ca procedura instituita prin Decizia de concediere nr. 4/08.05.2008 este cea temeinica si legala.

Decizia nr. 4/08.05.2008 cuprinde, in mod evident, toate motivele subscrisei de concediere si se înscrie in cadrul procedural, de forma si fond, prescris de legiuitor.

În data de 10.02.2008 societatea recurentă a adoptat decizia de modificare a structurii personalului, prin care a fost desfiinţat pe lângă alte doua posturi si postul ocupat de către contestator, datorita necesitaţii reorganizării activităţii societăţii. Prevederile art. 74 alin. 1 lit. a,b si d au fost îndeplinite integral de către societate, deoarece decizia de concediere nr. 4 din 08.05.2008 a Contractului individual de munca al contestatorului prevede:

Motivele care determina concedierea - decizia societăţii N. din 10.02.2008, de modificare a structurii personalului; hotărârea N. de eficientizare a activităţilor de achiziţii ale societăţii; costurile crescute pe care le suporta societatea; aplicarea politicii de reducere a costurilor societăţii, inclusiv a celor cu personalul, si de reducere a activităţilor; in concluzie s-a decis diminuarea personalului afectat departamentului de achiziţii în temeiul art. 65 alin. 2 din Codul muncii.

Durata preavizului - data încetării Contractului individual de munca al contestatorului - 30.06.2008, termenul de preaviz fiind de 33 zile lucrătoare, având in vedere ca decizia de concediere nr. 4/08.05.2008 a fost comunicata contestatorului la data de 13.05.2008.

Lista locurilor de munca disponibile in unitate - la pct. 2 din Decizia de concediere nr. 4/08.05.2008 este menţionat explicit „recurenta a precizat ca datorita restructurării activităţii societăţii, in prezent, in cadrul N. nu exista nicio alta poziţie disponibila.

Aşadar susţinerile instanţei de fond nu au suport faptic si legal, ci sunt aprecieri eronate, fără calificarea probatoriului aferent spetei dedusa judecaţii.

Referitor la susţinerile instanţei privind nerespectarea dispoziţiilor art. 65 alin. 2 Codul muncii, privind cauza reala si serioasa care a determinat concedierea.

Conform Contractului individual de munca al contestatorului, acesta din urma avea ca atribuţii identificarea si prezentarea ofertelor cu privire la locaţii — imobile terenuri situate pe teritoriul României - in vederea achiziţionării acestora de către N..

Desfiinţarea postului ocupat de contestator a fost efectiva, postul fiind suprimat din structura societăţii astfel cum rezulta din statul de funcţii si a avut o cauza reala si serioasa impusa de raţiuni economice. Desfiinţarea postului a fost determinata de cauze obiective, care nu au ţinut si nu ţin de persoana contestatorului, ci de motivaţii economice care au dus la necesitatea reorganizării activităţii, pentru a deveni profitabila in actualul context economic. In probarea susţinerii cu privire la reducerea efectiva a activităţii N., recurenta depus ataşat dosarului cauzei: statele de funcţii anterioare si posterioare desfiinţării posturilor, decizia interna de modificare a structurii personalului, carnetul de munca al petiţionarului, antecontracte si contracte de vânzare-cumpărare privind achiziţiile de terenuri vizate de N., precum si fisa contului 211 la 31.12.2008, prin care sunt evidenţiate rulajele mijloacelor fixe pe anul 2008.

Totodată instanţa nu a apreciat corect proba depusa de societate in susţinerea motivelor de concediere, respectiv apreciază ca fisa contului este din 31.12.2008 "act care a stat la baza desfiinţării postului contestatorului fiind ulterior datei la care se pretinde ca ar fi avut loc desfiinţarea postului" . Actul menţionat a fost depus de către recurentă, ca o proba suplimentara si concludenta pentru conferi certitudinea, realitatea si seriozitatea desfiinţării postului ocupat de către contestator.

Recurenta a menţionat că a identificat locaţiile care erau deja introduse in contabilitatea N. la data de 01.01.2008 - cu culoarea E. (deci locaţii achiziţionate anterior 01.01.2008). iar cu culoarea albastru fiind identificate locaţiile care nu erau introduse in contabilitate la 01.01.2008. Astfel se poate observa ca doar doua locaţii, respectiv imobilele - terenuri situate in Bârlad si D., au fost achiziţionate in anul 2008, in lunile februarie, respectiv martie. A menţionat ca aceste doua locaţii au fost identificate si negocierile cu privire la achiziţionarea lor au fost iniţiate încă din anul 2007. În consecinţa la începutul anului 2008 s-a produs doar perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la aceste locaţii, moment in care aceste doua locaţii au fost evidenţiate/înregistrate in contabilitatea N., iar nu identificarea acestora, atribuţie aferenta Contractului individual de munca al contestatorului.

În contextul actual al unei nesiguranţe economice, care afectează in mod negativ piaţa imobiliarelor, N. - ca decizie manageriala - a decis reducerea semnificativa a numărului de noi proiecte de dezvoltare imobiliara, astfel ca postul de asistent comercial alături de celelalte posturi desfiinţate din statul de funcţii al societăţii nu-si mai găseau corespondentul in activitatea societăţii.

Recurenta a arătat că reducerea posturilor a continuat pe parcursul anului 2008, iar in 04.11.2008, din statul de funcţii N. existent la data de 08.05.2008 s-a mai luat decizia desfiinţării unui post, respectiv cel de asistent manager (decide ataşata dosarului). Astfel nu poate fi vorba despre un abuz din partea N. cu privire la reducerea acestor posturi, atât timp cat reducerea posturilor s-a produs pe parcursul întregului an 2008 si continua in 2009, astfel cum reiese din statele de funcţii ataşate prezentei, pentru motivele evocate si dovedite.

Instanţa a apreciat, in mod eronat, Decizia N. de concediere din 04.11.2008 si Hotărârea consiliului de administraţie din 08.01.2009 ca fiind "acte care au stat la baza desfiinţării postului contestatorului fiind ulterioare datei la care se pretinde ca ar fi avut loc desfiinţarea postului". În susţinerea motivelor de desfiinţare a celor 5 posturi din 9 existente in statul de funcţii anterior 10.02.2008, N. a ataşat dosarului cauzei un întreg si consistent probatoriu, care trebuia coroborat sistematic cu dovezile directe rezultate din procedura administrata, privind desfiinţarea postului de asistent comercial ocupat de contestator.

În ceea ce priveşte criteriile pe baza cărora s-a făcut disponibilizarea, instanţa nu are căderea de a le analiza întrucât ţin de reglementările interne ale societăţii. Esenţial este ca la luarea măsurii de desfacere a contractului de muncă să se fi respectat prevederile legale, cerinţă îndeplinită în cauză, problemele economice ale N. cu efectul reducerii unor posturi fiind efective, postul contestatorului fiind desfiinţat. Pentru a se constata daca desfiinţarea postului a avut loc in mod efectiv, instanţa trebuia sa fi cercetat statul de funcţii al societăţii.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată următoarele:

Referitor la acordarea termenului de preaviz, Curtea observă că, în cauză, recurenta a procedat în mod nelegal la emiterea a două decizii de concediere a intimatului.

Prima dintre acestea a produs efectul încetării contractului de muncă al salariatului la data de 07.03.2008, conform art. 75 Codul muncii.

Celelalte două decizii de concediere în mod corect au fost apreciate de tribunal ca fiind caduce; nu se poate admite repunerea în fiinţă a raporturilor de muncă la iniţiativa unilaterală a angajatorului în absenţa consimţământului salariatului.

Astfel, corect tribunalul a apreciat termenul de preaviz iar raţionamentul propus de către recurentă nu poate fi primit.

Referirea instanţei la caducitatea deciziilor ulterioare nu dă nicidecum un caracter contradictoriu considerentelor sentinţei, aşa cum a susţinut recurenta, ci aceasta din urmă dă o interpretare personală unor teze de doctrină ce nu sunt aplicabile speţei.

Cât priveşte forma deciziei de concediere rămase drept obiect al analizei instanţei, şi emisă în baza art. 65 alin. 1 Codul muncii, Curtea observă că decizia nr. 1/12.02.2008 nu cuprinde menţiunea că desfacerea contractului de muncă este urmarea desfiinţării locului de muncă al contestatorului.

De aceea, corect s-a reţinut că decizia nu este motivată în fapt.

Este în afara oricărui dubiu că în cuprinsul deciziei nu se regăseşte nicio referire la motivarea desfiinţării postului ocupat de contestator.

Este de esenţa instituţiei prevăzute la art. 65 Codul muncii menţiunea desfiinţării postului şi arătarea postului afectat de această măsură.

Din această perspectivă, încălcarea art. 74 alin. 1 lit. c) Codul muncii a fost corect reţinută.

Referitor la decizia nr. 4/08.05.2008, aceasta nu cuprinde menţiunea necesară cu privire la termenul de preaviz, prevăzut de art. 74 alin. 1 lit. b) Codul muncii.

Apărarea recurentei referitoare la cuprinderea aceste menţiuni în înscrisuri ulterioare nu poate fi reţinută, întrucât în textul menţionat cerinţa este expres prevăzută pentru cuprinsul deciziei iar nu ca una ce poate fi complinită ulterior.

Lipsa menţiunilor obligatorii referitoare la forma deciziei de concediere atrăgând sancţiunea nulităţii acesteia conform art. 76 alin. 1 Codul muncii, Curtea observă că analiza temeiniciei măsurii dispuse prin decizia astfel sancţionată devine inutilă.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. 1 C. pr. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-intimată (...) N. EXPERT SRL, cu sediul în B, Calea Ş. E. nr. 133, Central Business E., Clădirea E, . 2, secţiunea E2.10, sector 4, cu sediul ales pentru comunicare actelor de procedură la D.. Av. D. T., în T str. C. (...) nr. 10, . 4, D. Business Centre împotriva sentinţei civile nr.3416/23.04.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i-Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.10221/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimatul-contestator N. E. J., cu domiciliul în B,(...), sector 1, cu domiciliul ales pentru comunicare actelor de procedură la (...) A D. & G în B, sector 3,(...), (...) . 1, . B..

IREVOCABILĂ.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 18.11.2009.

PREŞEDINTE JUDECATOR JUDECATOR

N. D. M. I. T. H. J.

GREFIER

F. E. D.

Red.LH/th.red. C.P

2ex-17.12.2009

Jud. fond: M.A.G

L.C