Cabinet avocat Dreptul muncii

(6833/2009)

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

Decizia civilă nr. 632/R

Şedinţa publică din data de 04 februarie 2010

Curtea constituită din:

PREŞEDINTE – (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) D. (...)

GREFIER - G. E.

Pe rol soluţionarea cererii de recurs formulată de recurenta-intimată (...) E. T. T. SRL, împotriva sentinţei civile nr.6203 din 13 octombrie 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.28443/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimata-reclamantă E. (I.) B., având ca obiect - contestaţie decizie concediere.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică au răspuns recurenta intimată (...) E. T. T. SRL, prin avocat E. B. cu delegaţie de susbstituire ataşată la fila 25 dosar, intimata reclamantă E. (I.) B., prin avocat E. U., cu împuternicire avocaţială emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.(...)/17.01.2010, ataşată la fila 21 dosar.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează instanţei că intimata reclamantă E. (I.) B., a depus la dosar întâmpinare, prin serviciul registratură al acestei instanţe la data de 26.01.2010.

Se înmânează un exemplar al întâmpinării avocatului recurentei intimate (...) E. T. T. SRL, care arată că are cunoştinţă de conţinutul acesteia.

Nemaifiind cereri prealabile de formulat, nici excepţii de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe cererea de recurs.

Avocatul recurentei intimate (...) E. T. T. SRL, susţine verbal motivele de recurs inserate pe larg în cererea scrisă şi solicită admiterea acestuia astfel cum a fost formulat,cu cheltuieli de judecată.

Avocatul intimatei reclamante E. (I.) B., solicită respingerea recursului ca nefondat, menţinerea sentinţei atacate ca legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Curtea reţine cauza în pronunţare.

C U R T E A,

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.6203/13.10.2009, T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta E. ( I. ) B. în contradictoriu cu intimata (...) E. T. T. SRL; a anulat decizia de concediere nr.524/18.06.2009 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere prin reintegrarea reclamantei în postul deţinut anterior concedierii; a obligat pârâta la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, începând cu data de 18.06.2009 până la reintegrarea efectivă; a respins acţiunea sub celelalte aspecte, ca neîntemeiată; a obligat pârâta la plata sumei de 1200 lei către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Contestatoarea a fost salariata intimatei în funcţia de funcţionar economic în baza contractului individual de muncă nr.1307/15.05.2008 începând cu data de 15.05.2008 pe perioadă determinată de 3 luni, iar prin actul adiţional nr.(...)/26.05.2008 la contractul individual de muncă pe perioadă nedeterminată.

Prin decizia nr.524/18.06.2009 s-a dispus încetarea raporturilor de muncă începând cu data de 18.06.2009 în baza art.58 coroborat cu art.65 şi 66 din Codul muncii.

Cercetând legalitatea deciziei contestate, Tribunalul a reţinut că aceasta a fost emisă cu nerespectarea condiţiilor legale imperative reglementate sub sancţiunea nulităţii absolute exprese.

A constatat instanţa de fond că decizia de desfacere a contractului de muncă nu a fost motivată în fapt conform prevederilor art.62 alin.2 Codul muncii, intimata neprecizând care sunt motivele concrete care au dus la luarea măsurii, respectiv motivele reducerii de personal şi a desfiinţării unor posturi, intimata rezumându-se să menţioneze că acestea sunt dificultăţile economice, reorganizarea şi dimensionarea personalului.

Aşa cum s-a reţinut în practica judiciară lipsa motivelor care au determinat concedierea nu poate fi suplinită prin enumerarea actelor care au stat la baza luării măsurii concedierii şi depunerea lor la dosarul cauzei.

Totodată prin decizia de desfacere a contractului de muncă nu au fost precizate conform art.70 alin.2 lit.d Codul muncii criteriile de stabilire a ordinii de prioritate şi nici lista tuturor locurilor de muncă de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariata putea să opteze pentru ocuparea vreunui post vacant.

Sub aspectul condiţiilor de formă ad validitatem, art.74 alin.1 Codul muncii stabileşte că, decizia de concediere trebuie să cuprindă toate aceste elemente în mod obligatoriu, condiţie pe care decizia nr.524/18.06.2009 nu o îndeplineşte.

În ceea ce priveşte temeinicia deciziei de concediere, Tribunalul a constatat că salariata, reclamantă în prezenta cauză, a anunţat angajatorul că este însărcinată la data de 19.05.2009 iar decizia de încetare a raporturilor de muncă a fost emisă la data de 18.06.2009 fără a se respecta astfel prevederile art.60 alin.1 lit.c Codul muncii, care stipulează în mod expres că nu se poate dispune concedierea salariaţilor pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat cunoştinţă de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere şi nici dispoziţiile prevăzute de art.2 lit.c - e şi art.21 alin.1 lit.a din O.U.G nr.96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă, care interzic angajatorului să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu din motive care au legătură cu starea sa.

Tribunalul nu a reţinut apărarea intimatei că reclamanta a adus la cunoştinţa conducerii starea de graviditate, ulterior emiterii deciziei nr.2146/18.03.2009 de concediere colectivă, nefiindu-i aplicabile astfel prevederile art.60 alin.1 lit.c din CM. şi nici prevederile art.21 alin.1 lit. a din O.U.G nr.96/2003, deoarece la data emiterii deciziei de concediere colectivă angajatorul nu ştia de starea de graviditate a contestatoarei şi deci, decizia nu a fost emisă în legătură cu starea de graviditate a contestatoarei, întrucât decizia de concediere colectivă nr.2146/ 18.03.2009 nu este actul legal prin care s-a dispus încetarea raporturilor de muncă cu contestatoarea.

Astfel, art.60 alin.1 lit.c din Codul muncii stabileşte în mod expres că nu se poate dispune concedierea salariaţilor pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat cunoştinţă de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere. Astfel, din interpretarea acestui text legal s-a reţinut că legiuitorul s-a referit la decizia de concediere individuală, cea care produce efecte asupra contractului individual de muncă al salariatului şi nu la actul decizional privind reorganizarea.

S-a apreciat că potrivit principiului simetriei actelor juridice dacă raporturile de muncă încep prin încheierea contractului individual de muncă ele nu pot înceta decât prin emiterea unei decizii individuale de concediere, singura care produce efecte faţă de aceste raporturi.

S-a statuat astfel că Decizia nr.524/18.06.2009 de concediere individuală este singurul act care produce efecte faţă de contestatoare începând cu data de 19.06.2009 când a fost comunicată. Decizia de concediere reprezintă actul de voinţă unilaterală prin care angajatorul dispune încetarea contractului individual de muncă de muncă al fiecărui salariat în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Cum contestatoarea a anunţat angajatorul asupra stării sale de graviditate la data de 19 mai 2009, intimata nu mai putea emite ulterior acestei date decizia de concediere, întrucât contestatoarea intră sub protecţia prevederilor art.60 alin.1 lit.c din Codul muncii şi art.21 alin.1 lit. a din O.U.G nr.96/2003, în speţă nefiind relevant faptul că hotărârea de reducere a posturilor a fost luată anterior survenirii stării de graviditate, sau data de emitere a deciziei nr.2146/18.03.2009 de concediere colectivă. Relevant în cazul de faţă a fost momentul emiterii deciziei de concediere individuală, aşa cum reiese şi din art.60 alin.1 lit.c Codul muncii.

Faţă de aspectele menţionate, Tribunalul a constatat că intimata în mod nelegal a dispus concedierea contestatoarei prin decizia nr.524/18.06.2009 după data de 19.05.2009 la care aceasta a anunţat că este însărcinată.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, în baza art.78 alin.1 şi 2 Codul muncii a fost anulată decizia de concediere nr.524/ 18.06.2009, şi s-a dispus reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior concedierii, fiind obligată intimata la plata în favoarea contestatoarei a unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea începând cu data desfacerii contractului de muncă, respectiv 18.06.2009 şi până la efectiva reintegrare.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata unor daune morale în cuantum de 15.000 lei, prima instanţă l-a respins ca neîntemeiat având în vedere că reclamanta nu a dovedit producerea unei vătămări morale în urma emiterii deciziei de concediere iar prin acordarea compensaţiilor băneşti prevăzute de art.78 alin.1 şi 2 Codul muncii, s-a dispus recuperarea prejudiciului material suferit de contestatoare prin emiterea nelegală a deciziei de concediere.

Referitor la cererea formulată de contestatoare în subsidiar, aceasta nu a mai fost analizată de instanţă, întrucât nu mai putea face obiectul cererii de chemare în judecată în condiţiile în care cererea principală a fost admisă.

În baza art.274 Cod pr.civilă, faţă de soluţia de admitere a contestaţiei, Tribunalul a admis şi cererea contestatoarei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.200 lei, intimata aflându-se în culpă procesuală.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal intimata (...) E. T. T. SRL, criticând-o pentru nelegalitate. Invocând temeiul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civilă şi dispoziţiile art.304¹ Cod pr.civilă, recurenta susţine în esenţă, pronunţarea sentinţei atacate cu aplicarea greşită a legii.

Se arată în dezvoltarea recursului formulat că decizia contestată corespunde cerinţelor dispoziţiilor art.62 alin.2 Codul muncii, în cuprinsul său arătându-se motivele de fapt ce au determinat concedierea reclamantei, respectiv dificultăţile economice, reorganizarea şi dimensionarea personalului.

Nu trebuie omis faptul că decizia contestată în prezenta cauză a fost emisă de societate urmare emiterii deciziei de concediere colectivă nr.2146/18.03.2009 (comunicată reclamantei la data de 24.03.2009) în cuprinsul căreia sunt menţionate pe larg, împrejurările de fapt care au determinat recurenta la luarea măsurii concedierii colective a salariaţilor săi.

Consideră recurenta că, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că s-ar fi nesocotit dispoziţiile art.74 lit.c şi d din Codul muncii, întrucât în cuprinsul deciziei contestate se face referire expresă la adresa societăţii nr.2332/19.03.2009, comunicată reclamantei, în cuprinsul căreia se arată atât criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, în concordanţă cu dispoziţiile art.73 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, cât şi împrejurarea că societatea nu dispune de locuri de muncă vacante.

În plus, arată că, prin raportare strictă la reglementarea art.74 lit. c din C. muncii, menţiunea cerută de acest text de lege este obligatoriu a fi inserată doar în cuprinsul deciziei de concediere colectivă.

Or, decizia nr.2146/18.03.2009 conţine criteriile avute în vedere la aplicarea reducerii de personal. Totodată, invocă recurenta că cerinţa art.74 lit.d din Codul muncii se impunea a fi respectată numai în situaţia concedierilor la care se face referire în cuprinsul art.64 din Codul muncii, ipoteze ce nu se regăsesc în speţă.

În mod greşit, instanţa de fond ar fi reţinut că, la data emiterii deciziei contestate, reclamanta s-ar fi aflat sub incidenţa dispoziţiilor de protecţie ale art.60 al.1 lit.c din Codul muncii şi ale art.21 al.1 lit.a din OUG nr.96/2003, reţinându-se că singurul act care poate produce efecte juridice faţă de salariat ar fi decizia contestată, iar nu şi decizia de concediere colectivă nr.2146/18.03.2009.

Astfel, raportat la înscrisurile depuse la dosarul cauzei, se poate observa că, la nivelul societăţii a avut loc o concediere colectivă, finalizată prin emiterea Deciziei de concediere colectivă nr.2146/18.03.2009, prin notificarea ITM C (adresa înregistrată sub nr.4051/19.03.2009) şi a AJOFM C (adresa înregistrată sub nr.2061/19.03.2009).

În cuprinsul deciziei de concediere colectivă, reclamanta se regăseşte între salariaţii afectaţi de măsura disponibilizării.

Decizia de concediere colectivă nr.2146/18.03.2009 şi adresa nr.2332/19.03.2009 prin care se aducea la cunoştinţa reclamantei măsura dispusă şi termenul de preaviz au fost înaintate, la data de 19.03.2009, conducerii punctului de lucru B al societăţii recurente, însă nu au putut fi remise personal, sub semnătură, reclamantei, motivat de faptul că aceasta a refuzat primirea şi a părăsit intempestiv locul de muncă. În consecinţă, documentele mai sus menţionate i-au fost comunicate prin intermediul serviciilor de curierat rapid, fiind primite de reclamantă la data de 24.03.2009.

Pentru perioada 19.03.2009 - 19.05.2009, reclamanta a prezentat certificate de concediu medical, fiind astfel suspendată curgerea termenului de preaviz pe perioada anterior menţionată, prin raportare la dispoziţiile art.73 al.3 cu referire la art.50 lit.b din Codul muncii.

La data de 20.05.2009, dată la care a încetat suspendarea de drept a contractului individual de muncă încheiat cu reclamanta, a început a curge termenul de preaviz, iar la momentul împlinirii acestuia a fost emisă decizia nr.524/18.06.2009 prin care s-a finalizat, în cazul reclamantei, procedura concedierii.

Tot la data de 20.05.2009, reclamanta a adus la cunoştinţa societăţii recurente starea sa de graviditate, prin prezentarea de înscrisuri medicale din care rezulta vârsta gestaţională ca fiind de 6 săptămâni.

Astfel, urmează a se observa că reclamanta a înţeles a aduce la cunoştinţa societăţii faptul că este însărcinată ulterior emiterii deciziei de concediere colectivă nr.2146/18.03.2009 ce reprezintă actul unilateral de voinţă al societăţii recurente, de natură a conduce la încetarea raporturilor de muncă.

Ca urmare, consideră aceasta, în speţă, interdicţia cu caracter temporar prevăzută de art.60 al.1 lit.c din Codul muncii nu îşi află aplicabilitatea, găsindu-ne în situaţia de excepţie reglementată de acelaşi text de lege, căci societatea angajatoare a luat cunoştinţă de starea reclamantei ulterior emiterii deciziei de concediere colectivă (de altfel, la data emiterii acesteia, reclamanta nici nu era însărcinată).

Pe de altă parte, invocarea, de către reclamantă, a dispoziţiilor art.21 al.1 lit.a din OUG nr.96/2003 nu poate fi primită, motivat de faptul că textul de lege reglementează expres interdicţia pentru angajator de a dispune încetarea raporturilor de muncă în privinţa salariatei gravide „din motive care au legătură directă cu starea sa".

Or, astfel cum rezultă din cuprinsul înscrisurilor anterior menţionate, reclamanta a făcut parte dintre salariaţii disponibilizaţi de societatea recurentă potrivit deciziei de concediere colectivă din data de 18.03.2009, măsura fiind dispusă la un moment la care nici nu era însărcinată, astfel că, în mod cert, nu a avut nicio legătură cu starea de graviditate ivită ulterior, ci exclusiv cu dificultăţile economice cu care se confruntă angajatorul.

Chiar dacă, la momentul emiterii deciziei de concediere colectivă (18.03.2009) reclamanta ar fi fost însărcinată, se observă că a făcut cunoscută societăţii starea sa abia la data de 20.05.2009, fapt pentru care recurenta apreciază ca fiind incidente dispoziţiile art.3 alin.2 din OUG nr.96/2003.

Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.

Examinând sentinţa civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor şi lucrărilor dosarului, normelor de drept incidente în cauză, Curtea apreciază nefondat recursul formulat pentru considerentele de fapt şi de drept ce se vor înfăţişa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.

Prin decizia de concediere nr.524/18.06.2009 emisă de recurentă, s-a concretizat o măsură de desfacere a contractului individual de muncă luată de angajator pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, aceasta trebuind să fie deopotrivă legală şi temeinică, analiza tuturor cerinţelor fiind obligatorie a fi realizată de instanţă în baza art.74 alin.1 prin raportare la art.76 din Codul muncii.

Se impune a se constata astfel, că art.74 alin.1 Codul muncii conţine patru dispoziţii obligatorii care trebuie prevăzute în decizia de concediere, lipsa oricărei dintre ele determinând nulitatea deciziei.

Din analiza deciziei de concediere, legal a constatat Tribunalul că aceasta nu este motivată în fapt, simpla indicare a temeiului de drept al concedierii – art.65 Codul muncii şi a împrejurării că desfiinţarea postului contestatoarei este urmarea unor dificultăţi economice, reorganizării societăţii şi dimensionării personalului nu constituie o arătare a motivelor care determină concedierea, cu consideraţia art.74 lit.a Codul muncii, întrucât nu se arată necesitatea măsurii, actul decizional prin care s-a luat măsura desfiinţării postului, existenţa unor motive întemeiate care au avut ca urmare necesitatea desfiinţării postului contestatoarei, salariatul având dreptul de a cunoaşte care sunt motivele care justifică măsura desfacerii contractului său individual de muncă.

De asemenea, dat fiind caracterul formal al deciziei de concediere, fapt ce rezultă fără echivoc din caracterul imperativ al reglementărilor cuprinse în art.74 şi art.77 Codul muncii, în cazul unui conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt şi de drept decât cele prevăzute în decizia de concediere, prin acte ulterioare sau concomitente emiterii deciziei, nici prin apărări realizate în faţa instanţei.

În aceste condiţii, argumentele oferite ulterior de recurentă în calea de atac formulată, în sensul că desfiinţarea postului contestatoarei şi concedierea sa era impusă de emiterea deciziei de concediere colectivă nr.2146/18.03.2009 în cuprinsul căreia sunt menţionate pe larg împrejurările care au determinat concedierea colectivă a salariaţilor săi nu pot fi primite, în condiţiile în care aceste motive nu sunt relevate în cuprinsul deciziei de concediere ce este practic nemotivată, apărări ce sunt realizate abia în calea de atac promovată şi contravin dispoziţiilor art.77 Codul muncii.

Întemeiată este însă critica recurentei în sensul că decizia de concediere este constatată nulă de prima instanţă, pe considerentul că nu ar conţine menţiunile la care face referire art.74 lit.d din Codul muncii, anume lista locurilor de muncă vacante în unitate şi termenul în care angajatul putea opta pentru unul dintre posturile vacante.

Din examinarea cuprinsului deciziei de concediere reiese că aceasta a fost emisă în baza art.65 Codul muncii, măsura desfacerii contractului de muncă al intimatei-contestatoare fiind consecinţa reorganizării unităţii, prin desfiinţarea postului contestatoarei.

Ori, dat fiind conţinutul art.74 lit.d Codul muncii, este evident că obligaţia pentru angajator de a indica în conţinutul deciziei de concediere o listă a locurilor de muncă vacante în unitate şi termenul în care salariatul putea opta pentru unul dintre posturile vacante, exista doar situaţia la care face referire art.64 din acelaşi act normativ (text indicat expres de art.74 lit.d), nu şi în ipoteza prevăzută de art.65 Codul muncii.

Faţă de modul în care este redactat art.74 lit.d Codul muncii, singura interpretare care se impune este aceea restrictivă şi nu cea extinctivă realizată de prima instanţă, deoarece obligaţia de a oferi un loc de muncă corespunzător salariatului se naşte în sarcina angajatorului doar în situaţiile limitativ indicate de art.64 alin.1 şi 2 Codul muncii, respectiv când concedierea s-a dispus în baza art.61 lit.c şi d Codul muncii, ori încetarea contractului de muncă a avut loc în condiţiile prevăzute de art.56 lit.f Codul muncii. Aşa fiind, nu se poate considera că decizia contestată este lovită de nulitate pentru că nu respectă cerinţa prevăzută de art.74 lit.d Codul muncii,câtă vreme în speţă concedierea s-a dispus în baza art.65 Codul muncii şi nu pentru că ar exista vreunul din cazurile indicate de art.64 Codul muncii.

Această critică întemeiată, după cum s-a arătat, nu este însă de natură a determina modificarea sentinţei atacate pentru aspecte deja menţionate, respectiv al nulităţii deciziei pentru nerespectarea cerinţei motivării în fapt a acesteia şi pentru aspectele ce vor fi înfăţişate în continuare.

Astfel, nelegalitatea deciziei pentru nerespectarea măcar a uneia dintre menţiunile obligatorii prevăzute de art.74 alin.1 Codul muncii, în principiu face de prisos analiza temeiniciei deciziei contestate.

Cum, recurenta a formulat critici pe acest aspect şi cum în considerentele sentinţei atacate se analizează inclusiv temeinicia deciziei contestate, Curtea va proceda şi la analiza acestei ultime critici vizând temeinicia deciziei contestate, Curtea va proceda şi la analiza acestei ultime critici vizând temeinicia deciziei nr.528/18.06.2009.

Se va avea în vedere astfel că, prima instanţă a realizat o corectă interpretare şi aplicare în cauză a dispoziţiilor art.60 alin.1 lit.c Codul muncii, prin raportare la art.21 alin.1 lit.a din OUG nr.96/2003, ce instituie interdicţia expresă pentru angajator de a dispune încetarea raporturilor de muncă în privinţa salariatei gravide.

Ori, potrivit dispoziţiilor sus menţionate, nu poate fi dispusă concedierea pe perioada gravidităţii salariatei, stabilită prin certificat medical conform legii, dispoziţiile art.60 alin.1 lit.a din Codul muncii şi cele ale art.21 alin.1 lit.a din OUG nr.96/2003, instituind o măsură cu caracter social, măsură dispusă de legiuitor în favoarea salariatului.

Corect a mai reţinut prima instanţă că potrivit art.75 Codul muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării salariatului, astfel încât din acest moment a început decizia să-şi producă efectele, în cauză fiind comunicată la 19.06.2009.

Legal s-a raportat T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i la data comunicării deciziei individuale de concediere şi nu cea colectivă, în sensul că intimata-contestatoare se afla sub incidenţa art.60 alin.1 lit.c din Codul muncii şi art.21 alin.1 lit.a din OUG nr.96/2003, întrucât raporturile sale de muncă au început prin încheierea unui contract individual de muncă, sens în care nu pot înceta decât prin emiterea unei decizii individuale de concediere, ce produce efecte faţă de părţi.

Drept urmare, raportat la aceste considerente, nu poate fi reţinută apărarea recurentei, în sensul că intimata a făcut parte dintre salariaţii disponibilizaţi de societate potrivit deciziei de concediere colectivă din data de 18.03.2009, moment la care reclamanta nu era însărcinată, neavând legătură concedierea cu starea de graviditate, fiind justificată doar de dificultăţile economice cu care s-a confruntat recurenta şi în consecinţă, i-ar fi aplicabile dispoziţiile art.3 alin.2 din OUG nr.96/2003.

Dimpotrivă, dispoziţiile art.60 alin.1 Codul muncii fac referire, cum legal a statuat prima instanţă, la decizia de concediere individuală, de natură a produce efecte asupra contractului individual de muncă a salariatei, nicidecum la actul decizional privind reorganizarea societăţii.

Faţă de aspectele de fapt şi de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă, urmează să respingă recursul ca nefondat, menţinând ca legală sentinţa atacată, fiind pronunţată cu interpretarea corectă a normelor de drept substanţial incidente în cauză.

Fiind în culpă procesuală, în baza art.274 Cod pr.civilă, va dispune obligarea recurentei la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către intimată, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-intimată (...) E. T. T. SRL, împotriva sentinţei civile nr.6203 din 13 octombrie 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.28443/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimata-reclamantă E. (I.) B..

Obligă recurenta la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 04.02.2010.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

E. B. F. M. V. M. D. E.

GREFIER

G. E.

Red.E.L.U.

Dact.LG/2 ex./11.02.2010

Jud.fond: M.B.; C.B.