Cabinet avocat Dreptul muncii

Operator date 3918

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L P I T E Ş T I

SECŢIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE

DOSAR NR(...) DECIZIA CIVILĂ NR. 1937/R-CM

Şedinţa publică din 15 E. 2009

Curtea compusă din:

Preşedinte: (...) (...), judecător

Judecător (...) (...)

Judecător (...) (...) E.

Grefier E. D.

S-a luat în examinare pentru soluţionare recursul declarat de contestatorul G. E. împotriva sentinţei civile nr.606 din 09 iunie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l V â l c e a în dosarul nr(...).

La apelul nominal, făcut în şedinţa publică la prima strigare, a răspuns recurentul-contestator G. E. asistat de avocat D. E. E., în baza împuternicirii avocaţiale nr.148/2009 emisă de Cabinet individual- B a r o u l V â l c e a, lipsind intimatele Banca Comercială Română S.A. şi Banca Comercială Română-Sucursala V.

Procedura este legal îndeplinită.

Recursul este scutit de plata taxei de timbru.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează că prin cererea depusă la dosar din partea intimatei Banca Comercială Română S.A. se solicită strigarea cauzei după ora 9,30, având în vedere că pentru asigurarea reprezentării băncii, consilierul juridic (...) F. D., împuternicită să reprezinte interesele băncii conform delegaţiei anexate, se deplasează de la P la Piteşti.

Curtea comunică apărătorului recurentului-contestator copia întâmpinării depusă la dosar de intimată la termenul anterior, lăsând cauza la a doua strigare.

La apelul nominal, făcut în şedinţa publică la a doua strigare, au răspuns recurentul-contestator G. E. asistat de avocat D. E. E., în baza împuternicirii avocaţiale nr.148/2009 emisă de Cabinet individual- B a r o u l V â l c e a şi consilier juridic (...) F. D. pentru intimatele Banca Comercială Română S.A. şi Banca Comercială Română-Sucursala V, în baza delegaţiei nr.DJ-22433/1/14.12.2009.

Apărătorul recurentului-contestator depune la dosar chitanţele de plata onorariului de avocat de la fond şi recurs.

Reprezentanţii părţilor, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri de formulat.

Curtea constată recursul în stare de judecată şi acordă cuvântul asupra lui.

Apărătorul recurentului-contestator, având cuvântul, susţine oral recursul aşa cum este motivat în scris, solicitând admiterea lui, modificarea sentinţei, iar pe fond admiterea contestaţiei aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată de la fond şi recurs, conform chitanţelor pe care le-a depus la dosar.

Arată că sentinţa este dată de o instanţă care nu a fost constituită în conformitate cu prevederile legale, asistentul judiciar J. T. fiind incompatibil, deoarece a avut calitatea de jurist la B.C.R. V, iar băiatul său lucrează la B.C.R.-Agenţia G.-P., având funcţia de consilier credite.

Susţine că, potrivit art.60 alin.1 lit.i din Legea nr.53/2003, concedierea salariaţilor nu poate avea loc pe durata efectuării concediului de odihnă, iar potrivit art.75 din Codul muncii decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului.

Precizează că, potrivit înscrisurilor de la dosar, în perioada când recurentul- contestator se afla în concediu de odihnă a fost chemat la serviciu şi i s-a comunicat decizia de concediere.

Mai arată că decizia de concediere este lovită de nulitate întrucât este dată cu încălcarea art.72 din Legea nr.53/2003, având în vedere că după demiterea recurentului-contestator, intimata a angajat alte persoane.

Susţine că au fost încălcate şi dispoziţiile art.65 şi 68 din Legea nr.53/2003.

Reprezentanta intimatelor, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat pentru motivele invocate în întâmpinarea depusă la dosar şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţată de instanţa de fond.

Arată că instanţa care a soluţionat fondul litigiului a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale în materie, astfel încât în speţă nu au aplicabilitate dispoziţiile art.304 pct.1 Cod procedură civilă.

Susţine că, în speţă dispunerea concedierii s-a făcut la data de 24 noiembrie 2008, dată la care contestatorul nu se afla în concediu de odihnă, ci în cadrul programului normal de lucru, astfel încât nu a fost încălcată interdicţia legală invocată de acesta.

Din dispoziţiile art.60 alin.1 din Legea nr.53/2003, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă fără urmă de echivoc că acestea fac referire la momentele în care nu poate fi dispusă concedierea şi nicidecum la momentele în care nu poate fi comunicată decizia de concediere.

C U R T E A

Prin cererea înregistrată la data de 22 E. 2008, contestatorul G. E. a formulat, în contradictoriu cu intimatele Banca Comercială Română S.A. B şi Banca Comercială Română – Sucursala V, contestaţie împotriva deciziei de concediere nr.1680 din 24 noiembrie 2008, prin care i s-a comunicat că încetează contractul de muncă al acestuia înregistrat sub nr.394/17.09.2007, pentru motive ce nu ţin de persoana sa, ca urmare a concedierii colective, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: desfiinţarea deciziei de concediere nr.1680 din 24 nov. 2008; acordarea de despăgubiri morale ca urmare a emiterii acestei decizii de concediere abuzive şi nelegale, ca şi de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat ca salariat; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea contestaţiei, contestatorul a arătat, în fapt, că la data de 3 E. 2008 a fost chemat la serviciu, deşi era în concediu şi i s-a înmânat decizia de concediere nr.1680 din 24 nov.2008, fără a i se oferi vreo explicaţie, decizie din care rezultă că a încetat contractul de muncă al acestuia, înregistrat sub nr. 394/17.09.2007, pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ca urmare a concedierii colective.

Ca temei de drept al deciziei au fost invocate prevederile art. 65 din Legea nr. 53/2003.

A precizat contestatorul că, potrivit contractului individual de muncă şi fişei postului, are funcţia de operator ghişeu bancar la BCR – Sucursala V.

A apreciat contestatorul că decizie de concediere este netemeinică şi nelegală întrucât aceasta a fost emisă şi comunicată în timp ce se afla în concediu de odihnă. Or, conform art. 60 alin.1 lit.i din Legea nr.53/2003, concedierea salariaţilor nu poate avea loc pe durata efectuării concediului de odihnă, iar art. 38 alin.II lit.h din contractul colectiv de muncă stipulează expres că nu poate fi dispusă concedierea salariaţilor pe durata efectuării concediului de odihnă. Conform art. 75 C.muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării salariatului

A arătat contestatorul că, din prevederile legale mai-sus indicate rezultă clar că nu poate avea loc concedierea pe perioada concediului de odihnă, decizia, în acest caz, fiind lovită de nulitate.

A susţinut contestatorul, că potrivit înscrisurilor ataşate contestaţiei, se afla în cea de-a doua tranşă de executare a concediului de odihnă, care era pentru perioada 02.12.2008-16.12.2008 şi, cu toate acestea, a fost chemat la serviciu în data de 03.12.2008, în timp ce se afla în perioada concediului de odihnă, şi i s-a comunicat decizia de concediere nr.1680/24.nov.2008.

A apreciat contestatorul că decizia de concediere este nelegală şi pentru că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea total eronată a prevederilor legale şi ale contractului colectiv de muncă, respectiv art. 38 alin.9 şi 10 din acest contract.

De asemenea, a precizat contestatorul că au fost încălcate disp. art. 70-72 din C.muncii, ca şi prevederile CCM, decizia fiind lovită de nulitate, întrucât după demiterea acestuia, au fost angajate alte persoane.

A mai susţinut contestatorul că decizia de concediere este contradictorie, ca, de altfel, şi temeiul de drept. Astfel, conforma art. 3 din decizia de concediere, motivul de drept al concedierii îl constituie art.65 din C.muncii. prin urmare, se invocă prevederile art. 65, care reglementează concedierea individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, deşi în cuprinsul aceluiaşi articol şi, de mai multe ori, în cuprinsul deciziei, se vorbeşte de „concediere colectivă”.

Concedierea colectivă a fost definită în art. 68 C.muncii ca fiind procesul prin care angajatorul decide desfiinţarea unui număr de posturi, desfiinţare care are la bază o motivaţie reală şi serioasă şi care are drept rezultat desfacerea contractelor de muncă unui număr de minim 30 de angajaţi,într-o perioadă mai mică de 30 de zile.

În drept, au fost invocate Legea nr.53/2003, contractul individual de muncă nr.394/17.09.2007, contractul colectiv de muncă.

Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea contestaţiei arătând că, nu au fost încălcate de către angajator prevederile art. 60 alin.1 lit.i din Legea nr.53/2003, întrucât concedierea contestatorului a fost dispusă la data de 24 nov.2008, dată la care acesta nu figura în concediu de odihnă. Textul de lege menţionat face referire, în mod clar, la momentul în care se poate dispune concedierea, şi nicidecum la momentul de la care această decizie îşi produce efectele.

A mai susţinut intimata că susţinerile contestatorului referitoare la încălcarea de către angajator a prevederilor legale ale contractului colectiv de muncă privind respectarea criteriilor avute în vedere pentru stabilirea ordinii de prioritate în caz de concediere sunt, de asemenea, nefondate. În acest sens, a arătat intimata că motivul care a stat la baza dispunerii măsurii concedierii contestatorului a constat în reducerea posturilor de „consilier client retail zona rapidă” şi „operator ghişeu bancar”.

Faţă de motivul concedierii, întrucât această măsură a fost cauzată de aspecte care nu aveau nicio legătură cu persoana salariaţilor, la stabilirea acelora dintre ei care ocupau posturi de „operator ghişeu bancar” şi cărora li se putea aplica această măsură, angajatorul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 38 pct.9 şi 10 din CCM, cu modificările şi completările ulterioare, încheiat la nivelul BCR SA, aplicabil pe anul 2008, criterii care rezultă şi din notificarea intenţiei de concediere colectivă şi din notificarea deciziei de concediere colectivă.

De asemenea, a precizat intimata că, urmare a desfacerii contractului colectiv de muncă în temeiul art 65 din C.muncii, contestatorul a beneficiat de plăţi compensatorii echivalente cu 12 salarii brute lunare, inclusiv sporurile prevăzute în CCM.

A mai arătat intimata că au fost respectate şi dispoziţiile art. 70-72 din C.muncii, iar la nivelul Sucursalei V, ulterior concedierii contestatorului,, nu au fost angajate alte persoane pe postul de „operator ghişeu bancar”, nefiind făcută nicio încadrare nouă pe locul de muncă al contestatorului.

A precizat intimata că art. 65 din Legea nr.53/2003 reglementează concedierea pentru motive fără legătură cu persoana salariatului, concediere care, potrivit art. 66 din aceeaşi lege, poate fi, la rândul ei, fie individuală, fie colectivă.

În urma probelor administrate în cauză, T r i b u n a l u l V â l c e a – prin sentinţa civilă nr.606 din 9 iunie 2009 – a respins contestaţia formulată.

S-a reţinut de instanţa de fond la pronunţarea acestei sentinţe că prin decizia de concediere nr.1680 emisă la data de 24.11.2008 (fila 4 dosar), s-a dispus, în temeiul art. 65 din Legea nr.53/2003 – Codul muncii, încetarea contractului individual de muncă al contestatorului, înregistrat cu nr.394/17.09.2007, pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ca urmare a concedierii colective.

Decizia a fost înmânată contestatorului la data de 3 E. 2008, dată la care, fiind în concediu de odihnă, a fost chemat la serviciu în acest scop, după cum precizează acesta chiar prin cererea de chemare în judecată.

Potrivit art. 60 alin.1 lit.i din C.muncii şi art.38 alin.11 lit.h din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul BCR SA, aplicabil pe anul 2008, concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata efectuării concediului de odihnă.

Însă, aşa cum rezultă din decizia contestată, concedierea contestatorului a fost dispusă de angajator la data de 24.11.2008. Or, la data respectivă contestatorul nu se afla în concediu de odihnă, ci în cadrul programului normal de lucru, perioada în care reclamantul figura în concediu de odihnă fiind 2 E. 2008-16 E. 2008, aşa cum arată chiar acesta în contestaţia formulată. Nu există nicio dispoziţie legală prin care să fie interzisă comunicarea deciziei de concediere în timpul efectuării concediului de odihnă de către salariatul vizat de această măsură.

Contestatorul face confuzie între cele două momente diferite: cel al dispunerii concedierii şi cel de la care aceasta îşi produce efectele. Potrivit art. 75 din C.muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării salariatului.

Dispoziţiile legale invocate (art.60 alin.1 lit. i din legea 53/2003) sunt foarte clare, nelăsând loc nici unei interpretări contradictorii, acestea făcând referire la momentul în care nu poate fi dispusă concedierea, şi nicidecum la momentul de la care această decizie îşi produce efectele. De altfel, angajatorul i-a acordat contestatorului un termen de preaviz de 20 de zile lucrătoare, care a început să curgă de la data comunicării deciziei, prevăzându-se în art.5 din actul contestat că la expirarea termenului de preaviz încetează contractul individul de muncă al salariatului.

În aceste condiţii, instanţa a apreciat că susţinerile contestatorului în sensul că, prin emiterea deciziei, au fost încălcate dispoziţiile art.60 alin.1 lit.i din C.muncii, sunt lipsite de temei.

Nu s-a reţinut nici critica vizând nerespectarea de către angajator a criteriilor prevăzute de art. 38 alin.9 şi 10 din C.C.M..

Toţi salariaţii care ocupau posturi de natura celor afectate de măsura concedierii au fost supuşi unei proceduri de evaluare, în urma rezultatelor acestei proceduri stabilindu-se cei cărora urma să li se aplice măsura concedierii. Procedura de evaluare a fost efectuată de către o companie externă specializată. În urma procesului de evaluare, contestatorul a obţinut cel mai mic punctaj (2,97), fiind menţinuţi în unitate, din cei 11 salariaţi care ocupau posturi de operator ghişeu bancar la nivelul Sucursalei V şi care au optat pentru rămânerea în bancă, salariaţii care au obţinut primele şase punctaje (între 4,17 şi 4,76), conform numărului de posturi de operator ghişeu bancar aprobate pentru această unitate (şase), posturile celorlalţi 5 fiind supuse reducerii (aspecte care rezultă din înscrisurile existente la filele 125, 217-220 dosar).

Prin urmare, la aplicarea criteriul invocat de contestator (deţinerea unui copil minor în întreţinere), menţionat la alin.10 lit.c, s-ar fi putut trece numai în măsura în care doi sau mai mulţi salariaţi care ocupau posturi de operator ghişeu bancar la nivelul Sucursalei V (între care s-ar fi aflat şi contestatorul) ar fi obţinut punctaje identice în baza primului criteriu de departajare aplicabil, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.

M. de temei este şi critica privind nerespectarea de către angajator a dispoziţiilor art. 70-72 din Legea nr.53/2003, în sensul că unitatea, după dispunerea concedierii, a angajat alte persoane. Astfel, banca a întocmit notificarea intenţiei de concediere colectivă nr. MW 652/25.06.2008 (filele 80-89 dosar), notificare ce cuprinde toate elementele impuse de art. 69 alin.2 din lege şi care a fost comunicată Federaţiei Sindicatelor Independente din BCR SA (nr.112/25.06.2008), Inspectoratului T e r i t o r i a l d e Muncă şi Agenţiei Locale de Ocupare a Forţei de Muncă a Municipiului B, conform art. 70 din Legea nr.53/2003 . Propunerilor făcute de sindicat prin adresa nr.153/01.07.2008 (filele 90-94), angajatorul le-a răspuns în scris şi motivat prin adresa nr.715/11.07.2008 (filele 95-97). Totodată, angajatorul a întocmit şi comunicat notificarea privind aplicarea de concediere colectivă nr.E. 11.839/14.08.2008 (filele 99-107), notificare ce cuprinde elementele impuse de art.71 ind.1 alin.2 din Legea nr.53/2003 şi care a fost comunicate către I.T.M., Agenţia Locală de Ocupare a Forţei de Muncă a Municipiului B şi Federaţia Sindicatelor Independente din BCR SA (nr.137/20-08.2008).

Referitor la despăgubirile solicitate, s-a arătat că, aşa cum rezultă şi din decizia contestată (art.5 alin.3), contestatorul a beneficiat de plăţi compensatorii în conformitate cu prevederile din anexa 4 la CCM al BCR înregistrat sub nr.6321/2007, în afara drepturilor cuvenite la zi, plăţi în cuantum de 26.376 lei, reprezentând echivalentul a 12 salarii brute lunare, inclusiv sporurile prevăzute în CCM, care i-au fost virate la data de 26.03.2009 potrivit statului de plăţi compensatorii depus la dosar.

Astfel cum rezultă din textul art. 78 din C.muncii, despăgubirile pot fi acordate salariatului numai în măsura în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic şi nelegal .

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, contestatorul G. E..

1. Se arată în motivarea recursului formulat că sentinţa instanţei de fond este nelegală şi temeinică întrucât instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, motive de casare prevăzut de art.304 pct.1 Cod procedură civilă.

Instanţa care a soluţionat cauza a fost constituită din doi judecători şi doi magistraţi asistenţi, din care unul, J. T., era incompatibil în soluţionarea cauzei faţă de prevederile art.27 pct.1 şi 7 Cod procedură civilă, întrucât până în urmă cu câteva luni a avut calitatea de jurist la BCR Rm.V.

De asemenea şi fiul său, T. J., lucrează la BCR – Agenţia G. din cartierul P., în funcţia de consilieri credite.

2. Hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi, mai mult, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, motiv de casare prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă.

Cu privire la motivarea hotărârii în jurisprudenţa CEDO s-a statuat că nemotivarea acesteia reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut şi garantat de art.6 din Convenţia Europeană şi că este necesar ca în motivarea hotărârii să se regăsească argumentele decisive pentru soluţionarea cauzei, judecătorul având obligaţia de a răspunde la toate capetele de cerere.

Motivarea instanţei de fond se restrânge la două fraze care, în plus, sunt contradictorii şi lipsite de logică juridică, deşi dosarul a stat pe rolul instanţei mai multe luni de zile.

3. Hotărârea instanţei de fond este nelegală fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de casare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

- instanţa de fond a interpretat şi aplicat total eronat prevederile art.60 alin.1 lit.i, art.75 din Legea nr.53/2003 şi art.38 alin.11 lit.h din Contractul colectiv de muncă.

Nu s-a avut în vedere că, potrivit art.60 alin.1 lit.i din Legea nr.53/2003, concedierea salariaţilor nu poate avea loc pe durata efectuării concediului de odihnă, menţiune expres prevăzută şi în art.38 alin.11 lit.h din Contractul colectiv de muncă.

Pe de altă parte prevederile art.75 din Codul muncii arată că decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului.

Nu s-a avut în vedere de instanţa de fond că din actele dosarului rezultă că contestatorul, la data când s-a comunicat decizia de desfacere a contractului de muncă, era în executarea celei de a doua tranşe a concediului de odihnă şi a fost chemat la serviciu pentru a i se comunica această decizie, situaţie în care decizia emisă este nulă.

- instanţa de fond a interpretat eronat prevederile art.38 din Contractul colectiv de muncă şi ale art.70-73 din Legea nr.53/2003.

Nu s-a avut în vedere că acesta are în întreţinere un copil minor şi nu s-au respectat criteriile prevăzute de art.38 alin.9 şi 10 din Contractul colectiv de muncă şi nici prevederile art.72 din Codul muncii, întrucât, după încetarea contractului de muncă al contestatorului pârâta a angajat şi alte persoane pe posturi similare celui pe care acesta l-a deţinut.

- instanţa de fond a interpretat şi aplicat eronat prevederile art.65 şi 68 din Legea nr.53/2003.

În decizia de concediere se menţionează ca temei legal al concedierii prevederile art.65 din Legea nr.53/2003, care reglementează concedierea individuală pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, deşi de mai multe ori în cuprinsul deciziei se vorbeşte de concediere colectivă.

Motivarea instanţei cu privire la temeiul deciziei de concediere este astfel contradictorie şi străină de natura pricinii, iar motivare cu privire la evaluare nu are nicio relevanţă în speţă, având în vedere că recurentul a fost concediat pentru motive care nu ţin de persoana angajatului şi evaluarea s-a făcut de o firmă care nu are legătură cu banca şi nu are în vedere competenţele profesionale.

4. Avându-se în vedere că este vorba de un recurs formulat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele faţă de prevederile art.304¹ Cod procedură civilă.

Instanţa de fond nu a analizat toate motivele contestaţiei formulate, nu i-a oferit posibilitatea contestatorului de a se apăra şi a înlăturat întreg probatoriul administrat în cauză impunându-se reanalizarea acestuia.

Faţă de motivele arătate se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei instanţei de fond, în sensul admiterii contestaţiei aşa cum a fost formulată.

Recursul declarat de contestator este în parte întemeiat.

Primul motiv de recurs vizează motivul prevăzut de art.304 pct.1 Cod procedură civilă, atunci când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, întrucât asistentul judiciar, T. J., a fost incompatibil.

Analizând aceasta se constată că potrivit art.29 Cod procedură civilă, propunerea de recuzare se va face verbal sau în scris pentru fiecare judecător în parte şi înainte de încheierea oricărei dezbateri, iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, când motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea este obligată să propună recuzarea de îndată ce aceste motive îi sunt cunoscute, aşa cum se arată în recursul formulat, motivele care ar trebui să determine recuzarea asistentului judiciar T. J. constau în faptul că acesta a avut până în urmă cu câte luni calitatea de jurist la BCR V şi că fiul său T. J. lucrează la această instituţie în funcţia de consilier credite. De aici rezultă că recurentul-contestator, în calitatea sa de angajat la BCR V, a fost coleg atât cu T. J., cât şi cu T. J., situaţie în care cunoştea acest lucru înainte de începerea oricărei dezbateri.

Cum recurentul a fost prezent la instanţă la toate termenele de judecată rezultă că motivele de recuzare s-au ivit înainte de începerea dezbaterilor, însă acesta nu le-a invocat nici pe parcursul soluţionării cauzei, ci numai în recurs.

Cea de-a doua critică formulată de recurent este de asemenea nefondată.

Instanţa de fond a respins contestaţia formulată, motivând în mod clar că decizia a fost înmânată contestatorului în perioada concediului de odihnă, însă a fost emisă anterior, când contestatorul se afla la serviciu, că intimata a respectat criteriile prevăzute de art.38 alin.9 şi 10 din Contractul colectiv de muncă, precum şi disp.art.70-72 din Legea nr.53/2003, reţinând în final că desfiinţarea locului de muncă al contestatorului ca şi a locurilor de muncă ocupate de ceilalţi salariaţi concediaţi este efectivă, cauza desfiinţării fiind reorganizarea activităţii din unităţile retail generată de optimizarea fluxurilor aprobate de comitetul executiv al BCR SA în data de 12 mai 2008, reorganizare care a impus la nivelul întregii bănci reducerea a 416 posturi de consilieri clienţi zonă rapidă şi 419 posturi de operatori ghişeu bancar.

Cum respingerea capătului de cerere al contestaţiei formulate a fost motivat în fapt pe larg, în fiecare caz în parte, prin prisma susţinerilor părţilor şi a concluziilor rezultate din probele administrate în cauză, nefiind îndeplinite cerinţele art.304 pct.7 Cod procedură civilă, şi acest recurs este neîntemeiat.

Instanţa constată a fi întemeiat însă cel de-al treilea motiv de recurs care vizează greşita aplicare a legii, prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Astfel, prin decizia de concediere nr.1680/24 noiembrie 2008, intimata a încetat contractul de muncă al contestatorului G. E., din funcţia de operator ghişeu bancar, pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului ca urmare a concedierii colective.

La art.5 din decizie s-a menţionat că salariatul beneficiază de un termen de preaviz de 20 zile lucrătoare, care începe să curgă de la data comunicării deciziei şi că la expirarea termenului de preaviz încetează contractul individual de muncă al salariatului.

Decizia de concediere a fost emisă de intimată la data de 24 noiembrie 2008 şi a fost comunicată acestuia la data de 3 E. 2008, dată la care recurentul se afla în efectuarea concediului de odihnă şi a fost chemat la serviciu pentru această comunicare, aşa cum a arătat contestatorul, iar intimata nu contestă aceasta.

Potrivit art.60 alin.1 lit.i din Codul muncii, concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata efectuării concediului de odihnă.

Pe de altă parte, în contractul colectiv de muncă se prevede la art.38 alin.11 lit.h, menţiunea „concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata efectuării concediului de odihnă”.

Rezultă astfel că atât prevederile contractului colectiv de muncă, cât şi cele ale C o d u l u i m u n c i i, precizează în mod clar că nu poate fi dispusă concedierea salariaţilor în perioada în care aceştia se află în concediul legal de odihnă.

Pe de altă parte, potrivit art.75 din Codul muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului.

Scopul prevederilor art.60 alin.1 lit.i, cât şi art.75 din Legea nr.53/2003, este acela de a proteja angajatul în sensul că până la data la care acesta ia cunoştinţă de concediere aceasta nu-şi poate produce efectele.

În speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, decizia de concediere a contestatorului a fost emisă la data de 24 noiembrie 2008, iar comunicarea către acesta s-a făcut la data de 3 E. 2008.

Instanţa de fond a reţinut că, din moment ce la data emiterii deciziei de concediere contestatorul nu se afla în executarea concediului de odihnă, ci în cadrul programului de lucru, iar comunicarea i s-a făcut în perioada concediului de odihnă, nu se poate pretinde că încetarea contractului de muncă a avut loc în perioada concediului de odihnă.

Or, atâta vreme cât decizia de concediere îşi produce efectele potrivit textului de lege sus-arătat, de la data comunicării, comunicare care s-a făcut contestatorului în perioada cât îşi efectua concediul de odihnă, în mod greşit au fost interpretate de instanţa de fond dispoziţiile legale privind emiterea deciziei de concediere.

Atâta vreme cât din textele de lege invocate mai sus rezultă clar că nu se poate dispune încetarea contractului de muncă în perioada efectuării concediului de odihnă şi că decizia de concediere în litigiu a fost comunicată contestatorului în perioada cât acesta îşi efectua concediul de odihnă şi de atunci îşi produce efectele, nu se poate pretinde existenţa unei confuzii între cele două momente diferite, cel al dispunerii concedierii şi cel de la care îşi produce efectele, aşa cum a procedat instanţa de fond.

Pe de altă parte, potrivit art.73 din C o d u l m u n c i i, persoanele concediere în temeiul art.61 lit.c şi d şi art.65 şi 66 din Codul muncii, beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 15 zile lucrătoare.

Aşa cum s-a arătat mai sus, temeiul legal al deciziei de concediere fiind menţionat în art.65 din Codul muncii, intimata a acordat contestatorului un termen de preaviz de 20 de zile de la data comunicării deciziei.

Cum contestatorul se afla în efectuarea concediului de odihnă nu i se putea aplica termenul de preaviz de 20 zile de la data comunicării deciziei, acestuia i s-au încălcat şi prevederile legale privind efectuarea preavizului respectiv.

Din cele arătate rezultă că decizia de concediere a contestatorului-recurent a început să-şi producă efectele în perioada când acesta efectua concediul de odihnă, situaţie în care potrivit art.60 alin.1 lit.i, art.75 din Legea nr.53/2003 şi art.38 alin.11 lit.h din Contractul colectiv de muncă, decizia astfel emisă este nulă.

Aşa fiind, se va admite recursul formulat, se va modifica sentinţa atacată şi se va constata nulitatea deciziei de concediere nr.1680 din 24 noiembrie 2008, emisă de intimată.

Potrivit art.78 din Codul muncii, instanţa va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.

Referitor la cererea privind plata daunelor morale se constată că nu s-a făcut dovada de către contestator cu nicio probă asupra intervenţiei unei asemenea daune, situaţie în care această cerere urmează a fi respinsă.

Potrivit art.274 Cod procedură civilă, faţă de situaţia admiterii recursului şi admiterii în parte a contestaţiei, va fi obligată intimata către recurentul-contestator a cheltuielilor de judecată în sumă de 800 lei, efectuate la instanţa de fond şi de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de contestatorul G. E., domiciliat în Rm.V,(...), .2, .A, .II, .11, împotriva sentinţei civile nr.606 din 9 iunie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l V â l c e a în dosarul nr(...), pe care o modifică în sensul că admite în parte contestaţia formulată, intimată fiind BANCA COMERCIALĂ ROMÂNA SA B,(...), sector 3 şi BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ RM.V,(...), judeţul V.

Constată nulitatea deciziei de concediere nr.1680 din 24 noiembrie 2008 emisă de intimata Banca Comercială Română SA B.

Obligă pe intimată la plata către contestatorul-recurent a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta.

Respinge cererea pentru plata daunelor morale.

Obligă pe intimată la plata către recurentul contestator a cheltuielilor de judecată de 800 lei, la fond şi recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 E. 2009, la Curtea de A P E L P I T E Ş T I - Secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Preşedinte, Judecător, Judecător,

(...) (...) (...) (...) (...) (...) E.

Grefier,

E. D.

Red.PG/18.11.2009

EM/7 ex.

Jud.fond.A.R.I.

M.B.