Cabinet avocat Dreptul muncii

(3947/2009)

ROMÂNIA

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ Şl PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE

MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

Decizia civilă nr. 197/R

Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2010

Curtea constituită din:

PREŞEDINTE – (...) (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) M. (...)

GREFIER - G. E.

Pe rol soluţionarea cererii de recurs formulată de recurenta intimata AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI, împotriva sentinţei civile nr. 924 din 05 februarie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr. 16316/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimatul contestator D. P. U., având ca obiect - contestaţie decizie concediere.

Dezbaterile în cauză au avut loc în şedinţa publică din data de 07.01.2010, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunţării soluţiei la data de 14.01.2010, când a decis următoarele:

CURTEA,

Constată că prin sentinţa civilă nr.924 din 05.02.2009 pronunţată în dosarul nr(...) de către T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i, Secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a dispus admiterea contestaţiei formulată de contestatorul D. P. U. în contradictoriu cu intimata AUTORITATEA NAŢIONALĂ pentru VALORIFICAREA ACTIVELOR SATATULUI; a fost anulat ordinul de concediere nr.225/08.04.2008 emis de intimată; s-a dispus reintegrarea contestatorului în postul şi funcţia deţinute anterior concedierii; a fost obligată intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la data concedierii şi până la data reintegrării efective; a fost obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4998 lei, reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pronunţa această sentinţă Tribunalul a reţinut următoarele cauze de nelegalitate ale Ordinului contestat.

Potrivit art. 65 din c o d u l m u n c i i, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă, determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.

Sub aspectul cerinţelor de formă obligatorii, art. 74 din c o d u l m u n c i i prevede ca decizia de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului se comunică acestuia în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu menţiunile prevăzute la lit. a) –d).

Tribunalul a reţinut că Ordinul nr.225/08.04.2008 emis de intimată nu prevede niciunde în cuprinsul său faptul că desfacerea contractului individual de muncă al contestatorului este urmarea desfiinţării locului său de muncă.

Menţionarea în cuprinsul deciziei de concediere a situaţiei de fapt, în mod explicit precis şi clar este necesară pentru verificarea îndeplinirii cerinţelor art. 65 alin. (2) din c o d u l m u n c i i, respectiv desfiinţarea locului de muncă să fi fost efectivă şi serioasă, fără a camufla un alt motiv care determină concedierea şi pentru verificarea seriozităţii cauzei raportat la situaţia angajatorului.

Concluzionând, Tribunalul a reţinut că ordinul de concediere îi lipseşte un element esenţial poate cel mai important ca şi condiţiile de formă, respectiv aceasta nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care determină concedierea, menţiune obligatorie ce atrage sancţiunea nulităţii absolute a concedierii astfel efectuate, potrivit art. 76 din c o d u l m u n c i i, întrucât a fost dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege.

Cu privire la temeinicia măsurii concedierii, Tribunalul a reţinut următoarele:

Desfiinţarea locului de muncă este efectivă, atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorică a angajatorului, evidenţiată în statul de funcţii şi organigramă şi implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală şi este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea.

Or, din analiza deciziei de concediere, se observă că din cuprinsul acesteia nu rezultă caracterul efectiv, real şi serios al concedierii.

Evident că în acest context denumirea şi indicarea persoanei care îl ocupă trebuie arătate în mod expres în cuprinsul deciziei, pentru a se putea verifica dacă reorganizarea a vizat chiar postul ocupat de salariatul concediat, în condiţiile în care nu poate fi primită completarea deciziei de concediere cu acte exterioare acesteia, faţă de prevederile art. 77 din c o d u l m u n c i i, ce interzic angajatorului în caz de conflict de muncă invocarea în faţa instanţei a altor motive de fapt decât cele precizate în decizia de concediere.

Cu alte cuvinte actele care au stat la baza emiterii deciziei de concediere trebuie să confirme conţinutul acesteia iar nu să îl completeze în privinţa elementelor esenţiale cum ar fi arătarea postului desfiinţat, acestea trebuind să se regăsească în chiar cuprinsul deciziei contestate.

Mai mult, acest act nu face referire în nici un fel la reorganizare, la desfiinţarea unor posturi de executor din cadrul structurii organizatorice şi în concret la postul contestatorului şi cu atât mai puţin la raţiunile desfiinţării acestuia.

Astfel, este de necontestat că angajărilor ulterioare datei de 01.01.2005 pe posturi similare cu ale contestatorului au supradimensionat statul de funcţii al intimatei peste numărul de posturi necesar funcţionării sau pentru a răspunde unor cerinţe între emiterea celor două acte normative prin care s-a majorat iar ulterior s-a revenit la numărul de posturi şi aceste încadrării s-au făcut cu încărcarea structurii organizatorice a intimatei, astfel încât posturile înfiinţate prin HG nr.1919/22.12.2006 sunt în realitate primele vizate de restructurare, întrucât prin revenirea la un număr maxim de 510 poaturi şi în condiţiile HG nr.837/2004 nu oferă nici un criteriu cu privire la activităţile vizate de reducerea numărului maxim de posturi, se poate presupune că ultima hotărâre de majorare a numărului de posturi din organigrama a dus la încărcarea acesteia.

Lipsa menţiunilor obligatorii expres prevăzute de lege, cât şi dispunerea concedierii cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, constituie conform art.76 alin. (1) din c o d u l m u n c i i, cauza de nulitate absolută expres a deciziei de concediere individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului ducând la desfiinţarea acesteia ca nelegală iar concedierea efectuată în mod netemeinic duce la anularea acesteia în condiţiile art. 78 alin. (1) din c o d u l m u n c i i.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, pârâta AVAS prin care a solicitat admiterea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. (8) şi (9) şi art. 304/1 C. proc. civ., solicitând modificarea în totalitate a sentinţei şi pe fondul pricinii respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. (8) C. proc. civ., recurenta susţine că în privinţa situaţiei de fapt dedusă judecăţii, instanţa de fond a aplicat greşit prevederile C o d u l u i m u n c i i, referitoare la concedierea colectivă pentru că instanţa a ales să dea o interpretare greşită actelor deduse judecăţii.

Practic instanţa de fond a interpretat greşit actele deduse judecăţii apreciind că acestea nu relevă situaţia salariatului contestator în mod individual în special.

Recurenta susţine că instanţa de fond a dat ordinului de concediere o calificare juridică străină de natura reală a actului dedus judecăţii şi a interpretat în mod eronat acest act, deoarece a reţinut că ordinul de concediere contestat nu menţionează ca motiv al concedierii contestatorului, desfiinţarea locului de muncă şi postul ocupat de acesta.

Iar, recurenta susţine că în chiar dispozitivul ordinului contestat se arată că intimatul ocupa funcţia de executor în cadrul Direcţiei Generale Valorificare Creanţe – Direcţia Executări Silite Creanţe Fiscal.

De asemenea, susţine recurenta că instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că desfiinţarea posturilor intervenită la nivelul structurii AVAS a fost efectuată în baza HG nr.68/2008 emisă de Guvernul României.

În privinţa situaţiei de fapt existentă recurenta consideră că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile C o d u l u i m u n c i i referitoare la concedierea colectivă având în vedere faptul că instanţa a înţeles să dea o interpretare greşită normelor aplicabile, luând în considerare faptul că, în viziunea instanţei, procedura de concediere colectivă ar trebui să vizeze fiecare post desfiinţat în parte, iar nu posturile desfiinţate în ansamblul lor.

Prin urmare, a concluzionat recurenta că, instanţa de fond a derogat de la prevederile legale în momentul în care a pierdut din vedere faptul că legiuitorul a instituit printre modalităţile de încetare a contractului individual de muncă, două tipuri de concedieri bazate pe desfiinţarea postului ocupat de salariat: concedierea individuală şi concedierea colectivă ce presupune din T. analizarea la nivelul întregii societăţii, desfiinţarea mai multor posturi, astfel încât angajatorul să îşi poată continua activitatea.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9) C. proc. civ., recurenta formulează următoarele critici.

Cu privire la lipsa temeiurilor de drept referitoare la natura colectivă a concedierii, trebuie subliniat faptul că, actul angajatorului face menţiunea că este emis în baza art. 65 şi următoarele din c o d u l m u n c i i, iar exprimarea şi următoarele fiind mai mult decât suficientă pentru a acoperi cel puţin următoarele 3 articole.

Recurenta consideră faptul că nu a folosit sintagma „desfiinţarea locului de muncă” nu poate fi calificată drept un viciu de formă, în sensul lipsei temeiurilor de fapt, de vreme ce AVAS se referă la necesitatea reducerii unor posturi, fapt care evident reprezintă desfiinţarea acestora.

Cu privire la convingerea instanţei de fond conform căreia decizia atacată nu ar conţine descrierea explicită a situaţiei de fapt, trebuie subliniat că explicaţia acestei cerinţe rezidă în necesitatea creării unui mijloc pentru instanţă de a verifica seriozitatea cauzei şi efectivitatea desfiinţării locului de muncă ocupat de contestator.

Practic, angajatorul nici măcar nu avea competenţa necesară pentru desfiinţarea unui anumit număr de posturi, deoarece acesta se putea stabili exclusiv prin hotărâre a Guvernului.

Prin urmare, susţine recurenta că în condiţiile în care legiuitorul nu a impus decât numărul posturilor ce trebuie desfiinţate fără vreo condiţionare referitoare la categoriile de posturi ori de salariaţii avuţi în vedere pentru concediere, rezultă că nu putem vorbi despre o obligaţie ce revine AVAS în baza unei norme juridice, deoarece condiţiile impuse de c o d u l m u n c i i, cu privire la cauza desfiinţării posturilor sunt îndeplinite prin însăţi existenţa HG nr.168/2008.

Intimatul a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate cât şi din oficiu conform art. 304/1 C. proc. civ., Curtea pentru motivele ce se vor arăta urmează să respingă recursul ca nefondat.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8) C. proc. civ., Curtea constată că acesta statuează următoarele: „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neândoelnic al acestuia”.

Or, în cauză nu este vorba despre nici un act juridic între părţi al cărui natură, şi înţeles lămurit şi vădit neândoelnic să fi fost schimbat de instanţa de fond.

B. deciziei de concediere de către recurentă cu conţinutul unui act juridic dedus judecăţii este greşită, deoarece instanţa de fond a fost învestită cu o contestaţie împotriva unei decizii de concediere, decizie pe care a considerat-o pentru motivele pe larg expuse în considerentele sentinţei ca fiind nelegală şi netemeinică.

Având în vedere că decizia de concediere este un act juridic unilateral, nu poate fi vorba despre o interpretare greşită a voinţei comune a părţilor contractante.

Motivele de nulitate absolută reţinute de către Tribunal sunt expresia condiţiilor cerute de fond şi formă prevăzute de c o d u l m u n c i i.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9) C. proc. civ., acesta statuează următoarele, „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.

Curtea reţine că în cauză nu este aplicabilă nici una dintre modalităţile alternative prevăzute de textul de lege menţionat mai sus, pentru următoarele motive:

Tribunalul a reţinut că ordinul de concediere nu menţionează ca motiv al concedierii nici desfiinţarea locului de muncă al salariatului astfel concediat şi nici arătarea postului afectat de această măsură, ordinul astfel emis este lovit de nulitate fără a exista posibilitatea remedierii acesteia fiind un non sens emiterea unui ordin de concediere întemeiat în drept pe prevederile art. 65 din c o d u l m u n c i i.

De asemenea, în ordinul menţionat nu se menţionează felul concedierii dispuse de angajator întrucât deşi se face referire la desfiinţarea unor posturi din cadrul intimatei şi de decide desfacerea contractului individual de muncă al contestatorului, iar enumerarea unor criterii de stabilire a ordinii de prioritate vizează în schimb, situaţia concedierii colective, caz în care intimata angajatoare trebuia să se refere şi să dovedească aplicabilitatea art. 68 şi 69 din c o d u l m u n c i i.

Prin urmare, în mod corect a reţinut Tribunalul că ordinul de concediere îi lipseşte un element esenţial respectiv nu este motivat în fapt şi în drept care a determinat concedierea.

Simpla enumerare a criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi la concediere, fără o justificare în concret a motivelor de fapt şi de drept pentru care, potrivit acestor criterii, a fost concediat tocmai salariatul în cauză conform art. 74 lit. a) şi c) din c o d u l m u n c i i este de natură să atragă nulitatea deciziei de concediere.

Din cuprinsul ordinului de concediere nu rezultă considerentele pentru care reclamantul a fost concediat, în temeiul art. 65 alin. (1) din c o d u l m u n c i i prin raportare la criteriile de stabilire a ordinii de prioritate şi la alţi salariaţi.

Or, potrivit art. 76 din c o d u l m u n c i i, prevede că „Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută”.

În concluzie şi prin raportare la criticile invocate în motivarea recursului, prin care se susţine că a avut loc o concediere colectivă, instanţa de fond tocmai condiţiile cerute de lege într-un astfel de caz de concediere colectivă nu au fost respectate, iar ordinul de concediere nu le menţionează aşa cum cer dispoziţiile art. 74 din c o d u l m u n c i i.

Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-intimată AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI împotriva sentinţei civile nr.924/5.02.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.16316/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimatul-contestator D. P. U..

IREVOCABILĂ.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 ianuarie 2010.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. D. E. E. B. F. M. V.

GREFIER

G. E.

Red.: P.A.

Dact.: Z.G.

2 ex./10.02.2010

Jud.fond: M.A.H.; D.D.