Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

(6481/2009)

DECIZIA CIVILĂ NR. 998/R

Şedinţa  publică de la 24.02.2010

Curtea constituită din:

PREŞEDINTE (...) (...) (...)

JUDECĂTOR (...) (...)

JUDECĂTOR (...) D.

GREFIER F. E. D.

Pe rol soluţionarea recursului declarat de recurentul-intimat SECRETARIATUL GENERAL AL GUVERNULUI împotriva sentinţei civile nr.5905/01.10.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i-Secţia a VIII-a Conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr.9039/3/LM/2009 în contradictoriu cu intimata-contestatoare O. M..

La apelul nominal făcut în şedinţa publică nu au răspuns părţile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, în sensul că intimata-contestatoare a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 09.02.2010, după care,

Nemaifiind cereri formulate, excepţii de invocat ori înscrisuri noi de administrat, având în vedere că s-a solicitat ca judecata să se desfăşoare şi în lipsă, Curtea reţine cauza în pronunţare.

CURTEA,

Asupra recursului civil de faţă constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.5905/01.10.2009, pronunţată în dosarul nr(...), T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, a admis în parte contestaţia formulată de contestatoarea O. M. în contradictoriu cu intimatul Secretariatul General al Guvernului, a constatat nulitatea Ordinului nr. 108/17.02.2009 emis de intimat, a obligat intimatul să reintegreze contestatoarea în postul deţinut anterior concedierii, a obligat intimatul la plata către contestatoare a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta începând cu data concedierii până la data reintegrării efective, a respins cererile în pretenţii cu titlu de daune morale, de salariu compensatoriu şi de drepturi salariale aferente perioadei 10 - 16.03.2009, ca neîntemeiate.

În considerente a reţinut că reclamanta a devenit salariata intimatului începând cu data de 28.05.2007, în baza Ordinului nr.314/37/28.05.2007 emis de intimat, desfăşurându-şi activitatea în calitate de consilier în cadrul Departamentului le Control al Guvernului.

Prin Ordinul nr. 108/17.02.2009 intimatul a dispus concedierea reclamantei, măsura fiind întemeiată pe dispoziţiile art.65 şi art.73 alin1 din Codul muncii, pe disp. art.5 alin.4 din HG nr.405/2007 privind funcţionarea Secretariatului General al Guvernului şi ale deciziei primului - ministru nr.208/2009.

Tribunalul a retinut dispozitiile art 65 si art.74 alin.1 din Codul muncii .

Verificând conţinutul deciziei de concediere, instanţa a constatat că aceasta cuprinde menţiunile obligatorii reglementate de art.74 alin.1 lit. a şi b din Codul muncii, respectiv durata preavizului, de 15 de zile lucrătoare, motivele care au determinat concedierea. Lipsa menţiunii referitoare la faptul că nu există locuri de muncă disponibile, care să poată fi oferite angajatei, nu este de natură să anuleze măsura concedierii, întrucât în această situaţie se prezumă că în cadrul angajatorului nu existau locuri de muncă vacante.

Ordinul de concediere conţine motivarea că salariata nu se încadrează în prevederile art.7 alin. 16 din OUG nr.3/2009, în baza înscrisului nr(...).

Contestatoarea a invocat nulitatea măsurii concedierii, motivând că desfiinţarea locului său de muncă nu a fost efectivă, că nu a avut o cauză reală şi serioasă şi că salariatei nu i s-au propus alte locuri de munca vacante, compatibile cu pregătirea sa profesională.

Pentru a analiza temeinicia concedierii, este necesar a se determina mai întâi dacă măsura a fost individuală sau dacă a avut natura unei concedieri colective.

Anterior adoptării OUG nr.3/2009, actul normativ care reglementa structura organizatorică a aparatului de lucru al guvernului era OUG nr.25/2007. Potrivit art.l şi art.3 din OUG nr.25/2007, din cadrul aparatului de lucru al guvernului făceau parte, printre alte structuri, şi Departamentul de Control al Guvernului, structură fără personalitate juridică, finanţată din bugetul Secretariatului General al Guvernului, precum şi Secretariatul General al Guvernului, instituţie publică cu personalitate juridică, structura organizatorică şi numărul maxim de posturi al fiecărei structuri aprobându-se prin decizie a primului - ministru.

La data intrării în vigoare a OUG nr.3/2009, prin care se desfiinţa Departamentul de Control al Guvernului, aceasta avea prevăzut un număr de 69 de posturi, potrivit deciziei primului - ministru nr. 156/2007, iar Secretariatul General al Guvernului era prevăzut cu 216 posturi, potrivit deciziei primului - ministru nr. 187/2008. La data concedierii contestatoarei au mai fost concediaţi toţi angajaţii fostului Departament de Control al Guvernului care nu au primit încrederea primului - ministru. Din înscrisul înregistrat la intimat cu nr.20/2273/17.02.2009 rezultă că au primit vot de încredere din partea primului - ministru 7 dintre angajaţii fostului Departament de Control al Guvernului. în consecinţă, numărul angajaţilor fostului Departament de Control al Guvernului concediaţi este de 61.

Potrivit art.68 alin. 1 din Codul muncii, concedierea a cel puţin 10 salariaţi, dacă angajatorul are mai mult de 20 de angajaţi şi cel mult 100 de salariaţi, sau a cel puţin 10% din salariaţi, în cazul în care angajatorul are cel puţin 100 de salariaţi, dar mai puţin de 300 de salariaţi, constituie concediere colectivă.

Faţă de această dispoziţie legală, indiferent dacă raportarea numărului de persoane concediate în aceeaşi zi cu data concedierii reclamantului se face la numărul total al salariaţilor Secretariatului General al Guvernului sau la cel al salariaţilor fostului Departament de Control al Guvernului, se constată că a avut loc o concediere colectivă.

În cazul în care angajatorul efectuează o concediere colectivă, este necesar ca acesta să îndeplinească anumite obligaţii, reglementate în mod imperativ de art.69 - 711 Codul muncii, constând în efectuarea de consultări cu sindicatul sau cu reprezentanţii salariaţilor, în notificarea unor informaţii către salariaţi, cât şi către inspectoratul t e r i t o r i a l d e muncă şi către agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă, în notificarea deciziei de concediere colectivă către inspectoratul t e r i t o r i a l d e muncă şi către agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă, în scopul de a se căuta soluţii la problemele ridicate de concedierea colectivă.

Astfel, desfiinţarea locului de muncă al reclamantei, care se circumscrie cadrului legal oferit de OUG nr.3/2009, trebuia să se facă cu respectarea dispoziţiilor c o d u l u i m u n c i i referitoare la procedura anterioară concedierii colective, căci, potrivit art.l alin.2 din Codul muncii, dispoziţiile acestuia se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.

Mai mult, legea de aprobare a OUG nr.3/2009, act normativ în baza căruia a fost efectuată concedierea, a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1039/9.07.2009 a Curţii Constituţionale, care a reţinut că dispoziţiile OUG nr.3/2009, care prevăd încadrarea numai pe baza încrederii primului-ministru, încalcă art.41, art.l 15 alin.6, art.l6 şi art.41 din Constituţie, deoarece condiţia încadrării numai pe baza încrederii acordate de primul-ministru, care are caracter subiectiv, reprezentând rezultatul opţiunii necenzurabile a unei persoane, constituie o derogare nejustificată de la prevederile c o d u l u i m u n c i i, poziţionând persoanele într-o situaţie de vădită inegalitate juridică în raport cu ceilalţi angajaţi, deoarece instituie o prezumţie de culpă profesională în sarcina personalului căruia i se retrage încrederea primului-ministru sau nu i se acordă încrederea primului ministru pentru reîncadrare, contrar principiului legalităţii, care guvernează concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului, consacrat prin art.61 - 64 din Codul muncii, precum şi datorită faptului că dispoziţiile analizate afectează drepturi fundamentale, precum egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi dreptul la muncă şi la protecţie socială.

În consecinţă, constatând că ordinul de concediere a contestatoarei s-a emis în contextul concedierii colective întreprinse de intimat, că acesta din urmă nu a respectat procedura reglementată de Codul muncii, aplicabilă în cazul concedierilor colective, precum şi că actul normativ pe care s-a întemeiat a fost declarat neconstituţional, astfel că nu putea să producă efecte, instanţa va anula măsura care a avut ca efect încetarea raporturilor de muncă ale titularei cererii de chemare în judecată. în baza art.78 din Codul muncii, va dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei, în sensul stabilirii în sarcina angajatorului a obligaţiilor de reintegrare a contestatoarei în postul deţinut anterior concedierii şi de plată a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la data reintegrării.

Cererile în pretenţii cu titlu de salariu compensatoriu şi de drepturi salariale pentru perioada 10-16 martie 2009 sunt neîntemeiate pe de o parte pentru că dreptul la încasarea unui salariu compensatoriu revine salariatului care a fost concediat, însă reclamanta nu se află în această situaţie, ordinul de concediere fiind anulat, iar pe de altă parte întrucât perioada cuprinsă între 10 şi 16 martie 2009 este ulterioară datei încetării raporturilor de muncă, astfel cum a fost reţinută de intimat în decizia de concediere, iar pentru această perioadă a fost recunoscut dreptul salariatei la despăgubiri, care constau în drepturile salariale pe care le-ar fi încasat dacă nu ar fi fost luată măsura concedierii.

Reclamanta nu a motivat şi nu a dovedit că prin măsura concedierii sale i s-au produs prejudicii morale astfel încât, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile reglementată de art.269 din Codul muncii, cererea în pretenţii cu acest obiect va fi respinsă.

Împotriva sus menţionatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs Secretariatul General al Guvernului înregistrat pe rolul Curţii de A P E L B U C U R E Ş T I –Secţia a – VII –a Civilă şi pentru Cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale sub nr(...)

În susţinerea recursului a arătat că Hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a legii, motiv prevăzut de art.304 pct.9 Cod proc. civ. Astfel, prima instanţă a apreciat eronat că Secretariatul General al Guvernului nu a îndeplinit obligaţiile reglementate în mod imperativ de art.69 - 711 din Legea nr.53/2003.

Instanţa de fond a stabilit eronat că Ordinul secretarului general al Guvernului nr. 108/17.02.2009 prin care s-a dispus încetarea raportului de muncă al intimatului-reclamant în conformitate cu prevederile art.65 şi ale art.73 alin.l din Legea nr.53/2003, cu modificările şi completările ulterioare, este nelegal, prin raportare la texte de lege care nu erau incidente în speţă şi a dispus anularea actului, deşi reţine în considerentele hotărârii că „desfiinţarea locului de muncă al reclamantului se circumscrie cadrului legal oferit de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 3/2009, care prevede desfiinţarea departamentului în care îşi desfăşura activitatea acesta, iar instanţa nu este abilitată să analizeze temeinicia măsurii desfiinţării Departamentului de Control al Guvernului. Dispoziţiile c o d u l u i m u n c i i referitoare la concedierea colectivă nu au condus la abrogarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective. In acest sens, vă rugăm să observaţi că, pe de o parte, prin legile bugetare anuale au fost prevăzute sumele necesare aplicării prevederilor ordonanţei, iar pe de altă parte, dispoziţiile art.60Al alin.(l) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective au făcut obiectul controlului de constituţionalitate şi după adoptarea Legii nr.53/20031, iar excepţia nu a fost respinsă ca inadmisibilă pentru că legea nu ar mai fi fost în vigoare.

Recurentul a facut referire si la Hotărârea Guvernului nr.624/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.98/1999.

De asemenea, se impune a fi menţionat faptul că la nivelul Uniunii Europene, există mai multe directive privind informarea şi consultarea salariaţilor, în special în contextul restructurării societăţilor. Articolele 2 şi 3 din Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, prevăd la rândul lor că angajatorii care au în vedere concedieri colective notifică reprezentanţii lucrătorilor şi autoritatea publică competentă cu privire la motivele concedierilor colective preconizate şi iniţiază consultări cu reprezentanţii lucrătorilor care să se refere cel puţin la posibilităţile şi mijloacele de a evita concedierile colective sau de a reduce numărul de lucrători afectaţi.

Prin urmare, prima instanţă, deşi reţine că potrivit art.1 alin. 2 din Codul muncii, dispoziţiile acestuia se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care nu conţin dispoziţii specifice derogatorii", totuşi, în mod nejustificat a analizat şi a stabilit "nelegalitatea" Ordinului secretarului general al Guvernului nr. 108/17.02.2009 prin prisma dispoziţiilor art.69 - 711 din Legea nr.53/2003, modificată şi completată.

In realitate, instanţa de fond a extins aplicabilitatea acestor dispoziţii legale şi pentru alte situaţii decât cele avute în vedere prin dispoziţiile actului normativ, situaţii neprevăzute în cuprinsul său.

Insă, învederează că instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a crea, de a abroga sau de a modifica dispoziţiile unei legi, devenind astfel un legislator pozitiv şi nici nu se pot substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor deja existente, întrucât ar fi încălcate dispoziţiile art.61 alin.l din Constituţia României, republicată, care stabilesc că unica autoritate legiuitoare a ţării este Parlamentul României.

Pentru aceleaşi considerente, nu este admis nici ca prin interpretarea normelor juridice instanţele judecătoreşti să adauge consecinţe contrare legii.

Hotărârea instanţei de fond este ilogică şi contrară spiritului dispoziţiilor legislaţiei muncii, cu atât mai mult cu cât, deşi a reţinut că Secretariatul General al Guvernului, fără a avea această obligaţie legală, a întreprins demersuri în scopul protejării disponibilizaţilor, solicitând Agenţiei Municipale pentru Ocuparea Forţei de Muncă B, prin adresa nr.20/2457/DNA/18.02.2009, lista locurilor vacante.

Agenţia Municipală pentru Ocuparea Forţei de Muncă B prin adresa nr.9840/24.02.2009, a transmis Secretariatului General al Guvernului lista locurilor vacante pentru studii superioare. Această listă a fost comunicată contestatoarei, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, însoţită de adresa Secretariatului erai al Guvernului nr.l5A/421/RU/26.02.2009.

Aşadar, soluţia instanţei de fond este contradictorie şi în raport cu buna-credinţă manifestată de autoritatea intimată în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor sale.

De altfel, prima instanţă a reţinut în mod corect că „verificând conţinutul deciziei de concediere, constată că aceasta cuprinde menţiunile obligatorii reglementate de art.74 alin.1 lit.a) şi b) din Codul muncii", singurul motiv al anulării ordinului secretarului general al Guvernului nr. 108/17.02.2009 fiind determinat de aplicarea greşită a unei norme juridice străină situaţiei de fapt.

Intimata a formulat intampinare solicitand respingerea recursului ca nefondat.

Examinând motivele de recurs faţă de hotărârea recurată şi probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele invocate după cum dispune art. 304¹ Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:

Intimata-contestatoare a avut calitatea de personal contractual in cadrul institutiei intimate, indeplinind functia de consilier in cadrul Departamentului de Control al Guvernului-Directia control operatori economici in baza Ordinului nr.314/28.05.2007

Prin Ordinul nr. 108/17.02.2009 intimatul a dispus concedierea intimatei-reclamante, măsura fiind întemeiată pe dispoziţiile art.VII alin.16 din OUG nr.3/2009, art.65 şi art.73 alin1 din Codul muncii, pe disp. art.5 alin.4 din HG nr.405/2007 privind funcţionarea Secretariatului General al Guvernului şi ale deciziei primului-ministru nr.208/2009.

Fiind personal contractual, intimatei-contestatoare ii sunt aplicabile dispozitiile c o d u l u i m u n c i i in ceea ce priveste incheierea, modificarea, executarea, suspendarea si incetarea raporturilor juridice de munca.

Acesta reprezinta dreptul comun in materie, aplicabil oricarui raport juridic de munca, in masura in care prin legi speciale nu exista dispozitii speciale sau derogatorii.

Din chiar continutul deciziei contestate rezulta ca angajatorul si-a intemeiat decizia pe dispozitiile art.65 si art.73 al.1 Codul muncii, care reglementeaza concedierea pentru motive care nu tin de persoana salariatului.

Legea stabileste imperativ conditiile de fond si de forma pe care trebuie sa le indeplineasca concedierea in acest caz, incetarea contractului individual de munca fiind determinata de desfiintarea locului de munca ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fara legatura cu persoana salariatului.

Este vorba de o concediere neimputabila salariatului, din motive obiective si exterioare acestuia.

Dar, acesta nu este singurul temei de drept retinut de angajator la emiterea deciziei, care este motivata si pe prevederile art. VII alin. 16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009 pentru modificarea şi completarea unor acte normative referitoare la organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului.

Potrivit dispoziţiilor art. VII alin. 16 şi 17 din O.U.G. nr. 3/2009, „(16) Personalul fostului Departament de Control al Guvernului se preia în limitele numărului de posturi alocat prin decizie a primului-ministru, pe baza îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, a bunului său renume şi a încrederii acordate de primul-ministru, cu condiţia semnării unui angajament de loialitate, cu păstrarea drepturilor salariale aferente funcţiei de execuţie.

(17) Persoanele care nu se vor încadra în prevederile alin. (16) vor fi concediate în condiţiile legii.”

Aşadar, în privinţa intimatei, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 17 din actul normativ mai sus evocat, considerandu-se ca aceasta fie nu se bucura de un bun renume, fie nu i-a fost acordata increderea primului ministru.

Decizia nu detaliaza care sunt motivele care au determinat concluzia ca intimata-contestatoare nu se incadreaza in prevederile art. VII alin. 16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009, dar conditiile respective se refera la aspecte in legatura cu persoana salariatului(bunul renume, încrederea acordata de primul-ministru).

Dar, asa cum am aratat, art.65 reglementeaza o concediere pentru motive care nu tin de persoana salariatului, pe cand ordonanta de urgenta stabileste ca, la baza concedierii, poate sta lipsa bunului renume sau a increderii priului ministru, motive imputabile salariatului, ce pot sta la baza concedierii disciplinare, reglementata separat de lege si in cazul careia sunt prevazute conditii si cerinte imperative, in lipsa carora intervine nulitatea concedierii (convocarea,cercetarea prealabila, decizia de concediere etc – a se vedea dispozitiile art.263-268 Codul muncii ).

Considerand ca OUG nr.3/2009 reprezinta legea speciala ce aduce dispozitii derogatorii de la Codul muncii, angajatorul a dispus concedierea intimatei-reclamante in baza acestui act normativ.

Dar, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1039/ 9 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 21 august 2009, s-a constatat că legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009 pentru modificarea şi completarea unor acte normative referitoare la organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului este neconstituţională.

În considerentele menţionatei decizii, instanţa de contencios constituţional a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. VII alin. (12) şi art. VIII alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009 încalcă, pe lângă dispoziţiile art. 41 din Constituţie, şi principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în drepturi, de vreme ce acestea introduc o condiţie care se constituie într-o derogare nejustificată de la prevederile c o d u l u i m u n c i i, poziţionând persoanele vizate într-o situaţie de vădită inegalitate juridică în raport cu ceilalţi angajaţi.

În aceeaşi ordine de idei, Curtea Constituţională a constatat că textele criticate instituie o prezumţie de culpă profesională în sarcina personalului căruia i se retrage încrederea primului-ministru sau nu i se acordă încrederea primului-ministru pentru reîncadrare, contrar principiului legalităţii care guvernează concedierea.

Curtea Constituţionala a concluzionat în sensul că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009 înfrâng prevederile art. 115 alin. (6) din Constituţie, deoarece afectează drepturi fundamentale, precum egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii, aşa cum sunt consfinţite în prevederile constituţionale ale art. 16 şi 41.

Având în vedere argumentele expuse, instanţa de contencios constituţional a mai reţinut că, atâta vreme cât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009, aprobată prin legea dedusă controlului, nu satisface exigenţele constituţionale, conţinând norme care afectează sfera garanţiilor legale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, consacrate prin Constituţie, întreaga ordonanţă de urgenţă, aprobată prin lege, este lovită de neconstituţionalitate.

Curtea a fost învestită cu prezentul recurs ulterior declarării neconstituţionalităţii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009, decizia Curţii Constituţionale mai sus evocata fiind obligatorie.

Potrivit dispoziţiilor art.147 alin.4 din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Efectul declarării neconstituţionalităţii unei legi de aprobare a unei ordonanţe a Guvernului afectează şi ordonanţa la care se referă, aceasta încetând să mai producă efecte juridice, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie.

Concedierea contestata este intemeiata pe acest act normativ si cum nu pot fi recunoscute efectele contrare dispoziţiilor constituţionale in cazul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009, inclusiv sub aspectul concedierii intimatei, ordinul emis în temeiul actului normativ declarat neconstituţional este nul, fiind lipsit de temei legal. Asa cum am aratat in cauza nu sunt aplicabile dispozitiile art.65 Codul muncii, iar prevederile speciale, derogatorii de la dreptul comun al muncii au fost declarate neconstitutionale, motiv pentru care nu mai pot produce efecte juridice.

În raport de argumentele mai sus expuse, Curtea reţine că nu pot fi primite susţinerile recurentului potrivit cu care instanţa de fond nu era abilitată să analizeze măsura desfiinţării Departamentului de Control al Guvernului şi, deci, nici să conchidă că aceasta nu a avut cauze reale şi serioase.

Declararea neconstituţionalităţii OUG nr.3/2009, act normativ pe care recurentul-pârât şi-a întemeiat concedierea intimatei, face inutilă cercetarea legalităţii sau utilităţii parcurgerii etapei concedierii colective.

Dacă dispozitiile legale pe care a fost intemeiata concedierea nu mai subzistă din punct de vedere juridic, măsura dispusa este ilegală, fără a mai necesita altă analiză a oricăror aspecte derivate din procedura propriu-zisă a concedierii.

Din acest motiv Curtea nu consideră a fi util să răspundă criticilor vizând reţinerea de către instanţa de judecată a nerespectării procedurii concedierii colective pentru că atât criticile, cât şi motivarea criticată, devin irelevante în contextul particular al declarării neconstituţionalităţii OUG nr.3/2009.

De asemenea, Curtea constată ca fiind lipsite de relevanţă criticile aduse de recurent sentinţei atacate în sensul că Tribunalul a extins în cauză în mod nepermis aplicabilitatea prevederilor art. 69-71/1 din Codul muncii la situaţii ce nu au fost avute în vedere de dispoziţiile acestui act normativ, astfel încât a ajuns ca, prin interpretarea normelor juridice, să adauge consecinţe contrare legii, substituindu-se legiuitorului, ceea ce nu este îngăduit.

Pentru motivele arătate, Curtea constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, care urmează a fi menţinută, in baza considerentelor aratate in prezenta decizie, astfel încât, văzând şi dispoziţiile art. 312 din C o d u l d e procedură civilă, urmează să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge recursul formulat de recurentul SECRETARIATUL GENERAL AL GUVERNULUI împotriva sentinţei civile nr.5905 din 01.10.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimata O. M., ca nefondat.

IREVOCABILĂ.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 24.02.2010.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

T. H. J. M. I. N. D.

GREFIER,

Red/tehnored:C.M F. E. D.

2 EX./17.03.2010

Jud. fond : D..G.

E..M.