Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B A C Ă U

SECŢIA CIVILA, CAUZE MINORI, FAMILIE, CONFLICTE DE MUNCA, ASIGURARI SOCIALE

DECIZIE Nr. 1543

Şedinţa publică de la 11 E. 2009

Completul compus din:

PREŞEDINTE - (...) (...) (...)

JUDECĂTORI - (...) (...)

- (...) P. (...) (...)

GREFIER - N. E.

La ordine a venit spre pronunţare recursul civil declarat de reclamantul E. E. împotriva sentinţei civile nr. 244/07.04.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l N e a m ţ în dosarul nr(...).

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 7 E. 2009, fiind consemnate în încheierea de la acea dată.

C U R T E A

DELIBERÂND

Asupra recursului civil de faţă constată că:

Prin cererea înregistrată pe rolul T r i b u n a l u l u i N e a m ţ , sub numărul (...) din data de 17.07.2008 , contestatoarea E. E., a chemat în judecată pe intimata S.C. E-ON M Distribuţie S.A. B pentru ca în contradictoriu cu aceasta şi pe baza probelor administrate să se dispună obligarea intimatei la anularea deciziei nr. 298/30.06.2008 de desfacere a contractului de muncă , reintegrarea în postul deţinut anterior desfacerii contractului de muncă, plata drepturilor salariale restante de la data concedierii nelegale până la data reintegrării efective , suma drepturilor salariale să fie actualizată în funcţie de indicele de inflaţie, plata sumei de 40 000 lei cu titlu de daune morale, precum şi plata cheltuielilor de judecată .

În fapt, petenta a arătat că prin decizia contestată a fost concediata în temeiul art. 65 Codul muncii , promovând prezenta acţiune motivat de faptul că desfiinţarea locului de muncă nu a fost efectivă. Petenta a arătat că în accepţiunea art. 65 Codul muncii , societatea intimată nu se află în reorganizare , nu şi-a încetat activitatea , nu a făcut restructurări de personal , astfel încât să fie justificată concedierea de personal . S-a arătat că societatea chiar a făcut noi angajări , şi cu toate că prestează activitate de foarte mult la societatea intimată , totuşi a fost concediata .

Pe de altă parte petenta a mai invocat şi nulitatea deciziei de concediere raportat la faptul că nu a fost respectat preavizul de 15 zile care se acordă în cazurile de desfacere a contractului de muncă în baza art. 65 Cod N.. S-a arătat că preavizul expiră la data de 30.06.2008 , iar decizia a fost comunicată abia in luna iulie. S-a arătat că preavizul trebuie să curgă de la data desfacerii contractului de muncă. S-a mai invocat şi faptul că Hotărârea Consiliului de Administraţie din 25 octombrie 2007 , a fost emisă de un organ necompetent, arătând că în acea şedinţă a Consiliului de Administraţie nu s-a discutat nimic despre concedierea sa . De asemenea în cadrul proiectului Inventariere S. M. P N , au fost implicaţi mai mulţi salariaţi iar o parte lucrează şi acum în unitate şi numai o parte fiind concediate , angajatorul încercând să mascheze o concediere colectivă .

Au fost depuse în copie comunicarea internă, decizia nr. 298/30.06.2008.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii . S-a arătat că petenta a fost salariat al S.C. E-ON M Distribuţie S.A., având funcţia de analist programator, iar din data de 01.09.2006, locul de muncă al acesteia a fost modificat activitatea petentei urmând a se desfăşura in cadrul Departamentului Proiect Evidenţă tehnică şi Alocarea Consumatorilor din componenţa Direcţiei Servicii Tehnice. În luna octombrie 2007 s-a decis desfiinţarea acestui departament motivat de nerentabilitatea şi ineficienţa departamentului , această desfiinţare urmând a avea loc începând cu data de 01.04.2008. S-a arătat că ulterior acestei date s-a încercat redistribuirea personalului care urmează a fi concediat , rămânând un număr de 13 persoane salariate concediate pentru care nu s-au putut identifica soluţii de reîncadrare .

S-a arătat că desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă dat fiind desfiinţarea întregului departament, departamentul în care petenta şi-a desfăşurat activitatea, fiind radiat complet din organigrama societăţii angajatoare. Intimata a susţinut că ne aflăm în condiţiile unei concedieri colective deoarece au fost concediaţi un număr de 13 salariaţi din totalul de 2207 angajaţi , astfel încât nu este îndeplinit numărul de concedieri pentru a fi în cadrul unei concedieri colective , pentru aceasta fiind necesar un număr de cel puţin 30 salariaţi .

Au fost depuse în copie o serie de acte cu opis file 23 – 74 , file 77 – 113 şi file 116 – 120 .

Intimata a formulat şi cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea petentei la restituirea sumei de 12.140 lei indexată cu rata inflaţiei precum şi dobânda aferentă acestei sume, motivat de faptul că ar fi o plată nedatorată . Intimata a arătat că odată cu disponibilizarea petentei acesteia i s-a plătit şi contravaloarea a 10 salarii brute corespunzătoare clasei 24 din grila de salarizare, respectiv suma de 12.140 lei reprezentând plăţi compensatorii ca urmare a contractului colectiv de muncă de la nivelul societăţii intimate . S-a arătat că în cazul reintegrării contestatoarei, aceasta nu ar mai fi îndreptăţita la suma primită cu titlu de plăţi compensatorii , deoarece aceasta a fost dată tocmai ca ajutor al concedierii, ori concedierea nemaiexistând nici suma de bani încasată nu s-ar mai justifica .

Petenta a mai formulat o serie de completări ale motivelor contestaţiei solicitând nulitatea decizie de concediere motivat de faptul că în conformitate cu art. 70 şi art. 74 din Codul muncii, intimata avea obligaţia notificării către ITM şi AJOFM N a proiectului de concediere, depunând şi practică judiciară alăturat completărilor la acţiune .

Intimata de asemenea a depus faţă de completările motivelor contestaţiei un răspuns la întâmpinare prin care s-a arătat că prevederile legale invocate de către petentă fac referire doar la concedierile colective , în acest caz nefiind vorba despre un astfel de tip de concediere. De asemenea faţă de prevederile art. 74 din Codul muncii, intimata a arătat că menţionarea locurilor vacante precum şi termenul în care salariata să poată opta pentru noul loc de muncă este obligatoriu în condiţiile art. 64 Cod N., de asemenea petenta nefăcând obiectul unei astfel de concedieri .

Prin sentinţa civilă nr.244/C/7.04.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l N e a m ţ s-au respins ca nefondate contestaţia şi cererea reconvenţională.

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut următoarele:

Petenta a fost angajat al societăţii intimate în funcţia de analist programator, iar din data de iar din data de 01.04.2007, locul de muncă al acesteia a fost modificat, activitatea petentei urmând a se desfăşura in cadrul Departamentului Proiect Evidenţă tehnică şi Alocarea Consumatorilor din componenţa Direcţiei Servicii Tehnice. Prin şedinţa Consiliului de Administraţie din octombrie 2007 s-a dispus desfiinţarea acestui departament datorită nerentabilităţii acestuia, dovadă în acest sens stând actele contabile ale intimatei referitoare la acest departament din care reiese în mod clar nerentabilitatea acestuia. Desfiinţarea efectivă s-a dispus a avea loc abia începând cu aprilie 2008 iar concedierea salariaţilor ca şi în cazul petentei a avut loc abia în iunie 2008. Desfiinţarea Departamentului Proiect Evidenţă tehnică şi Alocarea Consumatorilor din componenţa Direcţiei Servicii Tehnice a avut loc în mod efectiv aşa după cum rezultă din analiza organigramelor intimatei depuse de către aceasta la dosarul cauzei atât anterioare desfiinţării departamentului cât şi ulterior acesteia . Astfel având în vedere nerentabilitatea dovedită, hotărârea Consiliului de Administraţie precum şi organigramele de organizare a societăţii instanţa a reţinut că disponibilizarea a fost efectivă şi a avut o cauză reală şi efectivă .

B credinţă a intimatei poate fi prezumată atât din faptul că dintre 64 de salariaţi ameninţaţi cu concedierea datorită desfiinţării departamentului mai sus menţionat, doar 13 au fost efectiv concediaţi, pentru restul fiind găsite soluţii de reintegrare, tocmai pentru a micşora impactul negativ personal şi social al unei concedieri. De asemenea buna credinţă mai poate fi prezumată şi din faptul că desfiinţarea departamentului s-a dispus încă din octombrie 2007 dar efectiv s-a realizat în iunie 2008, în acest timp persoanele afectate de spectrul concedierii având cunoştinţă despre acest fapt şi având posibilităţi de reorientare profesională. De asemenea tocmai pentru micşorarea impactului negativ, au fost plătite salarii compensatorii fiecărui salariat, astfel încât intimata nu poate fi acuzată de rea credinţă sau de mascări de concedieri colective .

Atributul stabilirii criteriilor pe care unele persoane concediate urmează a fi reintegrate sau atributul stabilirii criteriilor de disponibilizare sunt doar ale societăţii angajatoare, instanţa putând analiza o disponibilizare de personal sau restructurare de activitate doar din punctul de vedere al cauzei reale şi a efectivităţii disponibilizării .

Faţă de acestea instanţa a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile art. 65 Cod N.. Faţă de susţinerile petentei că ulterior disponibilizării au fost făcute noi angajări, dovedind în acest sens cu diverse anunţuri de angajare , instanţa a reţinut că aceste noi angajări nu au fost făcute în nici un caz pe posturi care au fost desfiinţate cum a fost cel al petentei, sau mai mult de atât sunt angajări făcute de alte compartimente ale E-On M, sau angajări pe posturi pe care petenta nu avea calităţile necesare. Aşa cum s-a arătat mai sus, este atributul unităţii angajatoare de a-şi angaja personalul de care are nevoie, iar petenta nu era împiedicata să se prezinte pentru noile posturi scoase de către intimată .

S-a invocat de către petentă ca motive de nulitate a deciziei de desfacere faptul că decizia a fost emisă de o persoană ce nu avea competenţa necesară în a emite astfel de decizii . Instanţa nu a reţinut această susţinere motivat de faptul că decizie de reorganizare a intimatei a fost luată în cadrul şedinţei Consiliului de Administraţie din octombrie 2007 în mod legal, şi de asemenea persoanele semnatare ale deciziei de desfacere a contractului de muncă au fost împuternicite prin decizia 773/24.05.2007 de asemenea legală, astfel încât din acest punct de vedere decizia este legală.

Faţă de termenul de preaviz, instanţa a constatat că acesta a fost acordat încă din data de 14.05.2008 prin documentul E. desfiinţare loc de muncă de care petenta a avut cunoştinţă, fiind astfel respectate prevederile art. 73 Codul muncii. În petitul acţiunii petenta dă o interpretare greşită preavizului, acesta nu trebuind să curgă de la data desfacerii contractului de muncă, tocmai termenul de preaviz, însemnând că acesta trebuie să curgă anterior desfacerii contractului de muncă, fapt care s-a realizat de la data de 14.05.2008 până la data de 30.06.2008. De asemenea durata acestui preaviz a fost trecut şi în decizia de desfacere a contractului de muncă .

Faţă de invocarea nulităţii absolute a deciziei de desfacere a contractului de muncă motivat de nerespectarea art. 70 şi 74 din Codul muncii, instanţa nu a reţinut aceste susţineri motivat de faptul că prevederile legale privind comunicarea către ITM şi AJOFM N a proiectului de concediere şi implicit a concedierii efective a salariatului , fac referire la concedierile colective aşa după cum sunt prevăzute de secţiunea a V-a a C o d u l u i M u n c i i capitolul Concedieri Colective. Raţiunea unei aceste comunicări este aceea a diminuării impactului social asupra unei concedieri masive şi luarea unor măsuri de înştiinţare mai drastice a organelor competente în combaterea şomajului şi pregătirea profesională a unor astfel de salariaţi . În cazul petentei aceasta nu a făcut obiectul unei concedieri colective, după cum chiar aceasta arătând că au fost disponibilizaţi doar un număr de 13 salariaţi din totalul de 2207 angajaţi, fapt necontestat de către petenta, aceasta folosind doar temeiuri de drept ale concedierii colective în susţinerea contestaţiei sale .

Comunicarea către organele competente a unei concedieri individuale nu este interzisă de lege dar nici obligatorie astfel încât să impună nulitatea unei decizii de concediere individuală cum este cazul petentei .

Faţă de motivele invocate prin art. 74 Codul muncii, instanţa a reţinut că acestea sunt respectate , referitor la durata preavizului precum şi la motivele desfacerii raportului de muncă acestea fiind reflectate prin temeiurile de drept şi prin trimiterea la Hotărârea Consiliului de Administraţie din octombrie 2007 . Faţă de menţiunile de la lit. d a art. 74 Cod N. , invocate de asemenea de către petenta ca motiv de nulitate a desfacerii raporturilor de muncă , instanţa a respins şi aceste susţineri motivat că textul legal face trimitere la art. 64 Cod N. care prevede textual ˝ în cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art. 61 lit. c) şi d), precum şi în cazul în care contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul art. 56 lit. f), angajatorul are obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicină a muncii.

(2) În situaţia în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante potrivit alin. (1), acesta are obligaţia de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii profesionale şi/sau, după caz, capacităţii de muncă stabilite de medicul de medicină a muncii.

(3) Salariatul are la dispoziţie un termen de 3 zile lucrătoare de la comunicarea angajatorului, conform prevederilor alin. (1), pentru a-şi manifesta în scris consimţământul cu privire la noul loc de muncă oferit.

(4) În cazul în care salariatul nu îşi manifestă consimţământul în termenul prevăzut la alin. (3), precum şi după notificarea cazului către agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă conform alin. (2), angajatorul poate dispune concedierea salariatului.

(5) În cazul concedierii pentru motivul prevăzut la art. 61 lit. c) salariatul beneficiază de o compensaţie, în condiţiile stabilite în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual de muncă, după caz. ˝ . Analizând textual temeiul de drept mai sus expus instanţa reţine că petenta nu face obiectul art. 64 Cod N. , aceasta fiind disponibilizata şi încetându-i contractul de muncă în baza art. 65 Codul muncii .

Faţă de respingerea capătului de cerere privind anularea desfacerii contractului de muncă , instanţa în mod subsecvent a respins şi celelalte capete de cerere ca fiind în directă corelaţiune cu capătul de cerere privind anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă ca fiind nelegală .

De asemenea asupra daunelor morale solicitate instanţa s-a pronunţat în sensul respingerii acestora motivat de legalitatea acţiunilor şi deciziilor intimatei , precum şi de faptul că nu s-a dovedit din partea petentei vreun prejudiciu moral suferit sau vreo atingere adusă persoanei sale care să aibă un impact social major .

Faţă de cererea reconvenţională a intimatei, instanţa de asemenea s-a pronunţat în sensul respingerii acesteia motivat de faptul că o astfel de cerere era admisibilă doar în cazul în care petenta ar fi fost reintegrata de societate sau de către instanţă astfel încât cuantumul plăţilor compensatorii să nu mai fie cuvenit petentei. Plăţile făcute către petenta au fost făcute ca urmare a disponibilizării sale şi în conformitate cu prevederile contractului colectiv de muncă , astfel încât având în vedere respingerea acţiunii principale, instanţa a constatat că plăţile compensatorii se cuvin petentei, şi în consecinţă a respins cererea reconvenţională ca atare .

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatoarea E. E..

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate prin cererea de recurs recurenta a invocat în esenţă următoarele:

Instanţa de fond a ignorat toate apărările făcute în dosar şi întregul material probatoriu care dovedeşte fără putinţă de tăgadă netemeinicia şi nelegalitatea măsurilor dispuse de intimată prin decizia de concediere.

Decizia de concediere este nulă deoarece a fost emisă cu nerespectarea art.74 alin.1 lit.a şi d din Codul muncii.

Astfel prin decizia de concediere intimata s-a mulţumit să indice doar faptul că decizia de concediere a survenit urmare a desfiinţării proiectului din care a făcut el parte, fără a prezenta nicio altă detaliere a motivelor care au dus la luarea acestei decizii.

Din interpretarea art.77 din Codul muncii rezultă că decizia de concediere trebuie să conţină o expunere detaliată a motivelor ce au determinat concedierea în cazul concedierii pentru desfiinţarea postului, din decizia de concediere trebuind să rezulte clar şi fără echivoc toate motivele care au dus la desfiinţarea acelui post pentru a se putea constata îndeplinirea condiţiilor cerute de lege, respectiv desfiinţarea postului să fie efectivă şi determinată de o cauză reală şi serioasă.

Dispoziţiile art.74 alin.2 lit. d din Codul muncii subzistă şi în cazul concedierii pentru motivul prevăzut de art.65 din Codul muncii.

Din interpretarea unitară a dispoziţiilor C o d u l u i M u n c i i rezultă că obligaţia oferirii unui loc de muncă în măsura posibilităţilor subzistă şi în cazul concedierii pentru motivul prevăzut de art.65 din Codul muncii ( desfiinţarea postului) în virtutea respectării principiilor egalităţii de tratament şi al protecţiei salariaţilor împotriva concedierilor nelegale.

Motivele reţinute de instanţa de fond conform cărora dispoziţiile legale referitoare la oferirea unui alt post de muncă vacant în unitate sau sesizarea A.J.O.F.M. nu ar fi aplicabilă în cazul concedierii pe motivul prev. de art.65 din Codul muncii sunt vădit netemeinice şi nelegale.

Pe fondul cauzei două motive evidenţiază nelegalitatea şi netemeinicia deciziei de concediere şi anume : lipsa acordului sindicatului în cazul concedierilor de personal din unitate şi desfiinţarea postului nu a fost una efectivă, neavând o cauză reală şi serioasă.

Potrivit dispoziţiilor C.C.M. la nivel de unitate, art.4.110 alin.1 şi 2 ” reducerile de personal la toate nivelele societăţii se hotărăsc de conducătorii acestora cu acordul organizaţiei sindicale”, or, din adresa nr.25/30.03.2009 emisă de Sindicatul F. P N rezultă că acesta nu numai că nu şi-a dat acordul pentru disponibilizări, dar nici nu a fost consultat în această privinţă.

Motivul desfiinţării departamentului în care el şi-a desfăşurat activitatea nu a fost dovedit, atât timp cât instanţa de fond a avut în vedere doar opinia subiectivă a angajatorului care a prezentat o listă de cheltuieli a căror realitate nu a fost în nici un fel verificată. De neînţeles este opinia primei instanţe cu privire la temeinicia datelor privitoare la ineficienţa departamentului în care şi-a desfăşurat activitatea, având în vedere că instanţei i-au fost puse la dispoziţie tabele fără a conţine o justificare în fapt a sumelor cuprinzătoare ale acestora, grafice care, după cum este bine ştiut, pot fi realizate în funcţie de dorinţa fiecăruia şi greu se verificat de către cei ce nu deţin elemente suficiente şi, mai grav, au fost supuse analizei instanţei documente în limba engleză, fără a se realiza traducerea acestora în conformitate cu dispoziţiile legale.

Nu s-a pus la dispoziţia instanţei documentul prin care Consiliul de Administraţie a procedat la luarea unei hotărâri pe baza datelor prezentate de compartimentele de specialitate.

Chiar dacă se poate susţine că analiza unor cifre şi date din situaţiile prezentate de intimată nu puteau fi făcute de către instanţă, totuşi, la o analiză minimală a acestora, se poate constata prezentarea unor sume astronomice care nu puteau să fie ale departamentului respectiv, ci reprezentau de fapt un cumul de cheltuieli ale altor departamente, dar descărcate cu rea credinţă în sarcina departamentului din care a făcut parte.

De asemenea, solicită a se avea în vedere şi faptul că o parte a angajaţilor acestui departament au fost redistribuiţi în cadrul societăţii, fără însă ca angajatorul să justifice criteriile pentru care s-a luat această decizie doar în privinţa unora dintre angajaţi. Prin modul în care angajatorul a acţionat nu se poate evidenţia decât intenţia clară a acestuia că, sub pretextul unei reorganizări a societăţii( fără a fi justificată de dificultăţi economice) să scape de o parte a angajaţilor pentru care nu avea o justificare reală pentru încetarea raporturilor de muncă.

În drept criticile recurentei se circumscriu motivului de recurs prev. de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.

Intimata a depus întâmpinare la recurs, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Apărările invocate de intimată prin întâmpinare au fost în esenţă următoarele:

Este nefondată critica recurentei în sensul că decizia de concediere nu respectă prevederile art.74 lit.a din Codul muncii deoarece în decizie este menţionat ca motiv al concedierii „ desfiinţarea locului de muncă ocupat, ca urmare a desfiinţării proiectului din care făcea parte”.

J. în decizia de concediere a întregii justificări tehnico-economice care a dus la luarea deciziei de a se desfiinţa anumite activităţi/departamente ale angajatorului ar putea în multe situaţii să afecteze serios activitatea acestuia, dat fiind caracterul confidenţial al anumitor informaţii de natură economică, creându-se astfel prejudicii serioase societăţii.

Menţiunea prevăzută de art.74 alin.1 lit.d din Codul muncii este necesară doar în condiţiile prevăzute de art.64 din Codul muncii. Art.64 din Codul muncii nu s-ar putea aplica prin analogie şi în cazul de concediere întemeiat pe art.65 Codul muncii, fără ca în acest mod să se adauge la lege pe cale de interpretare.

La momentul concedierii contestatoarei în cadrul societăţii nu existau locuri de muncă vacante compatibile cu pregătirea profesională a acesteia care să îi poată fi oferite, aspect menţionat expres şi în preavizul de concediere.

Chiar dacă s-ar admite că şi în cazul concedierii întemeiate pe art.65 Codul muncii ar fi fost incidente dispoziţiile art.74 alin.1 lit.d din acelaşi cod, având în vedere că aceste menţiuni nu sunt prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, astfel cum se întâmplă în cazul art.62 alin.2 şi art.268 alin.2 Codul muncii, iar art.76 Codul muncii vizează numai nerespectarea dispoziţiilor de procedură prevăzute de lege în materia concedierii, rezultă cu claritate că lipsa respectivei menţiuni poate atrage cel mult nulitatea relativă, dacă se dovedeşte producerea unei vătămări.

Locul de muncă a fost desfiinţat efectiv deoarece departamentul în cadrul căruia îşi desfăşura activitatea contestatoarea a fost definitiv desfiinţat, fiind radiat din structura organizatorică a societăţii.

Desfiinţarea locului de muncă a avut o cauză reală şi serioasă, fiind motivată de nerentabilitatea şi ineficienţa pentru viitor a departamentului din care făcea parte contestatoarea, astfel cum rezultă din analizele economice ce au stat la baza deciziei Consiliului de Administraţie din 25 octombrie 2007.

În cauza de faţă sindicatul a fost atât informat şi consultat în ceea ce priveşte eventualele disponibilizări ce vor avea loc ca urmare a închiderii respectivului departament, precum i-a fost comunicată în copie atât preavizul, cât şi decizia de concediere a recurentei.

Prin urmare, ar fi excesiv să se aprecieze că era necesar „ acordul în scris al sindicatului” pe decizia de concediere, o astfel de interpretare fiind una prin care s-ar încălca în mod flagrant dreptul angajatorului de a denunţa unilateral contractul individual de muncă al unui salariat, făcând sindicatul un organ de codecizie.

De altfel, scopul acelui articol era tocmai acela de a se asigura respectarea de către angajator a drepturilor salariaţilor decurgând din contractul colectiv de muncă aplicabil, mai exact acordarea preavizului şi a plăţilor compensatorii.

Or, în cazul de faţă nu a existat nicio încălcare a prevederilor contractului colectiv de muncă aplicabil. De altfel, singura în măsură a aprecia asupra existenţei sau inexistenţei unei încălcări a prevederilor contractului colectiv la concedierea salariatului ar fi instanţa de judecată, iar nu organismul sindical.

Mai mult, această dispoziţie din contractul colectiv nu ar putea în nici un caz constitui un motiv de nulitate a deciziei de concediere, faţă de prevederile art.76 Codul muncii potrivit cărora „ concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută”.

În subsidiar intimata a solicitat admiterea cererii reconvenţionale în cazul în care se va dispune anularea deciziei de concediere.

În recurs s-a administrat proba cu înscrisuri, solicitându-se relaţii lămuritoare de la intimată.

Analizând recursul în limitele criticilor invocate de recurentă şi pe baza probelor administrate la cele 2 instanţe, Curtea constată că recursul este fondat pentru considerentele de succed:

Contestatoarea a fost concediată în baza art.65 din Codul muncii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

În cazul acestui tip de concediere legea prevede printre altele ca şi condiţii de fond de valabilitate a deciziei de concediere necesitatea ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Din interpretarea gramaticală a textului rezultă fără echivoc că aceste condiţii prevăzute de lege sunt cumulative . Aceasta înseamnă că lipsa uneia dintre aceste trei condiţii face ca licenţierea să nu fie validă din punct de vedere juridic, nulitatea absolută a deciziei de concediere fiind prevăzută de art.76 din Codul muncii.

Pornind de la această premisă Curtea va analiza în continuare întrunirea acestor condiţii cumulative în cazul deciziei de concediere care face obiectul acţiunii pendinte.

Referitor la desfiinţarea locului de muncă Curtea constată că aceasta a fost într-adevăr efectivă dat fiind faptul că a fost desfiinţat întregul departament în care locul de muncă al contestatoarei era inclus . Este vorba de Departamentul Inventariere din cadrul Direcţiei Tehnice care a fost desfiinţat în temeiul deciziei din 25.10.2007 a Consiliului de Administraţie al intimatei.

Acest fapt reiese din organigrama societăţii adoptată prin respectiva decizie a Consiliului de Administraţie unde în dreptul Departamentului „Proiect Inventariere” este trecut un asterisc care este explicat prin „ până la 1.04.2008” , în sensul că acesta va funcţiona numai până la acea dată.

Lecturând comparativ această organigramă cu organigramele ulterioare ale societăţii, respectiv cea adoptată prin decizia Consiliului de Administraţie din data de 29.05.2008 şi cea adoptată prin decizia aceluiaşi Consiliu din 31.07.2008 , se observă că respectivul departament nu se mai regăseşte în noua organigramă în cadrul Direcţiei Servicii Tehnice , aceasta fiind desfiinţată în totalitate.

Referitor însă la cauza care a stat la baza desfiinţării locului de muncă al contestatoarei Curtea constată, contrar celor susţinute de către intimată că aceasta deşi a fost serioasă în sensul că motivele desfiinţării locului de muncă invocate de intimată în faţa instanţei de judecată şi menţionate implicit în decizia de concediere sunt de principiu de un nivel ridicat de importanţă, rezonabile şi obiective - nu s-a dovedit că a fost şi cu adevărat reală.

Aşa cum a arătat şi intimata legea ( art.65 Codul muncii) nu defineşte ce se înţelege prin sintagma „ cauză reală”. În aceste condiţii Curtea va stabili sensul acesteia prin raportare la semantica cuvântului „ real” astfel cum este ea arătată în dicţionarele lingvistice, la doctrina de specialitate şi jurisprudenţa în această materie.

Astfel Curtea constată că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă cu certitudine, dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că desfiinţarea Departamentului Inventariere şi implicit a locului de muncă al contestatoarei a fost realmente consecinţa nerentabilităţii şi ineficienţei economice viitoare a acestuia.

Intimata s-a apărat invocând în susţinerea ideii de nerentabilitate şi ineficienţă analizele economice ce au stat la baza deciziei Consiliului de Administraţie din 25 octombrie 2007.

Curtea constată însă că din probatoriul administrat în cauză rezultă că analizele economice invocată de intimată constau doar într-un raport de anexe ( filele 35-59 dosar instanţa de fond) întocmit de un inginer, V. M. din cadrul Sucursalei B la 20.08.2007.

Ţinând seama pe de altă parte de numărul relativ mare de salariaţi care făceau parte din acest departament, iar, pe de altă parte de faptul că acest raport face referire la sume considerabile de bani( mii de euro şi milioane de euro), Curtea apreciază că s-ar fi impus cu prisosinţă că pretinsa nerentabilitate şi ineficacitate economică a departamentului să fie confirmată cu un raport de audit intern întocmit de serviciul de specialitate din cadrul intimatei, recte serviciul contabilitate. Anexele la raportul întocmit de inginer V. M. nu poartă nici o menţiune de validare a conţinutului lor de către acest serviciu de specialitate, care era în mod evident cel mai avizat să întocmească nişte analize economice pertinente şi convingătoare.

Mai mult decât atât Curtea consideră deosebit de relevantă atitudinea pârâtei în ceea ce priveşte acest aspect. Astfel deşi conform normelor din legea specială ( Codul muncii) sarcina pârâtei îi revenea ei, iar în cauza de faţă reclamanta a contestat în mod repetat şi fără echivoc seriozitatea celor reţinute, în raportul întocmit de inginerul V. M., ( acesta a afirmat că sumele sunt astronomice şi că ele reprezintă de fapt un cumul de cheltuieli ale altor departamente) inclusiv prin motivele de recurs, intimata nu şi-a completat probatoriul, rezumându-se să se apere făcând referire doar la acel raport de informare întocmit de persoana care nu avea ca specializare şi contabilitatea economică.

În aceste condiţii Curtea consideră că afirmaţiile intimatei referitoare la depăşirea bugetului estimat al Departamentului Inventariere sunt simple alegaţii menite să dea o aparenţă de realitate cauzei care a stat la baza desfiinţării locului de muncă al contestatoarei. Identificarea adevăratului motiv care a stat la baza desfiinţării acestui departament nu reprezintă o obligaţie nici a contestatoarei şi nici a instanţei de judecată pentru simplu motiv că legea nu prevede o asemenea obligaţie.

Condiţia caracterului real al cauzei desfiinţării locului de muncă fiind una de fond şi cumulativă aşa cum s-a arătat mai sus, face ca doar lipsa ei să fie necesară şi suficientă pentru ca instanţa să constate nulitatea absolută a deciziei de concediere a contestatoarei ( art.76 raportat la art.65 alin.2 din Codul muncii) şi să dispună în consecinţă : anularea ei, obligarea intimatei la plata de despăgubiri conform art.78 alin.1 Codul muncii şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere conform art.78 alin.2 Codul muncii.

Curtea nu poate primi apărarea intimatei conform căreia există o imposibilitate de a reînfiinţa locul de muncă al contestatoarei, departamentul nemaiexistând în materialitatea sa deoarece pe de o parte motivul care a dus la anularea deciziei de concediere îl reprezintă în primul rând faptul că această măsură nu a avut o cauză reală , iar, pe de altă parte imposibilitatea de care vorbeşte intimata nu este una efectivă, ci una pur subiectivă datorată culpei exclusive a acesteia, or este de principiu că nemo auditur proprium turpitudinem allegans.

Pentru acest considerent Curtea nu poate primi nici apărările intimatei conform cărora repunerea în situaţia anterioară ar avea drept efect revigorarea unui contract individual de muncă căruia i-ar lipsi un element esenţial şi anume obiectul acestuia şi totodată ar ridica problema cauzei raportului juridic de muncă.

În aceeaşi ordine de idei Curtea constată că intimata însăşi a recunoscut în concluziile scrise depuse la instanţa de fond ( pag.8) că „ dacă motivul care a dus la anularea deciziei de concediere îl reprezintă faptul că măsura concedierii nu a avut o cauză reală atunci măsura repunerii părţilor în situaţia anterioară concedierii şi reintegrării salariatului pe vechiul post este întotdeauna posibilă(...)”.

Analizarea celorlalte motive de nelegalitate invocate ca temei juridic ( causa debendi) al cererii de chemare în judecată de către contestatoare, respectiv a celorlalte apărări invocate de intimată în combaterea susţinerilor contestatoarei care fac referire la aceste temeiuri juridice este de prisos în cauza de faţă, ţinând seama de faptul că instanţa de recurs a stabilit că lipsa caracterului real al cauzei este necesară şi suficientă pentru combaterea nulităţii absolute a deciziei de concediere, motiv pentru care Curtea nu va mai verifica şi celelalte critici invocate de recurent în dezvoltarea motivului de recurs care fac referire la nulitatea deciziei de concediere.

În ceea ce priveşte perioada pentru care contestatoarea solicită să se calculeze despăgubirile prev. de art.78 alin.1 Codul muncii, Curtea reţine că acestea urmează să fie plătite de către intimată de la data încetării contractului individual de muncă al acestuia şi până la reintegrarea sa pe postul ocupat la momentul emiterii deciziei contestate, nu doar până la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, aşa cum eronat susţine intimata deoarece art.78 alin.1 din Codul muncii trebuie coroborat cu dispoziţiile art.154 alin.1 şi 2 din Codul muncii şi nu cu art.289¹ din Codul muncii pentru a se stabili perioada pentru care trebuie plătite aceste despăgubiri.

Este adevărat că din momentul pronunţării prezentei hotărâri care este executorie contestatoarea redobândeşte ope legis calitatea de angajat al societăţii, fiind astfel îndreptăţită la plata salariului, dar salariul reprezintă conform art.154 din Codul muncii contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă. Cu alte cuvinte cauza obligaţiei de plată a salariului există doar dacă salariatul prestează efectiv muncă în favoarea angajatorului, or, în cauza de faţă este limpede că data certă de la care contestatoarea va putea presta din nou muncă pentru intimată nu o reprezintă data pronunţării prezentei decizii, ci data la care intimata o va reintegra pe acelaşi post ocupat la momentul emiterii deciziei de concediere.

Se pot ivi într-adevăr ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti de reintegrare situaţii în care reintegrarea nu ar mai fi posibilă şi care nu pot fi imputate angajatorului, cum ar fi cele menţionate de intimată. În aceste situaţii evident că întinderea despăgubirilor acordate salariatului se va reduce corespunzător acestor perioade de timp în care vor exista aceste situaţii, în caz de litigiu angajatorul urmând să-şi facă apărări în cadrul contestaţiei la executare.

Acţiunea formulată de contestatoare va fi admisă în parte întrucât Curtea consideră că prejudiciul moral suferit de contestatoare ca urmare a concedierii sale ilegale ( a cărui existenţă este certă) a fost pe deplin reparat prin însăşi soluţia de admitere a capătului principal din acţiune, motiv pentru care cererea contestatoarei de obligare a intimatei la plata de daune morale va fi respinsă ca nefondată.

Dispunând anularea deciziei de concediere, plăţile compensatorii făcute de către intimată în baza acestei decizii vor reprezenta executarea unei obligaţii lipsite de cauză.

Prin urmare Curtea va dispune şi admiterea cererii reconvenţionale, obligând astfel contestatoarea să restituie intimatei sumele de bani primite de la aceasta cu titlu de compensaţie bănească pentru concediere, acestea reprezentând o plată nedatorată conform art.1092 Cod civil.

Aceste sume vor fi actualizate cu indicele de inflaţie pentru a se acoperi şi devalorizarea monetară care nu este imputabilă intimatei.

Curtea constată că la aceste sume nu se pot însă calcula şi dobânzile legale ca în cazul dreptului comun, deoarece legea specială , art.78 alin.1 din Codul muncii prevede că despăgubirile civile pot fi doar indexate şi / sau reactualizate. Acest articol de lege deşi se referă în mod explicit doar la despăgubirile pe care angajatorul le plăteşte angajatului în cazul anulării deciziei de concediere ele îşi găseşte aplicabilitatea pentru identitate de raţiune şi pentru echitate şi în cazul restituirii compensaţiilor prevăzute de art.67 din Codul muncii de către angajaţi către angajatori. Cu atât mai mult cu cât iniţiativa concedierii ilegale nu le aparţine şi nici nu le poate fi imputată lor.

Curtea constată totodată că în ceea ce priveşte această pretenţie intimata deşi a beneficiat de serviciile unui apărător calificat nu şi-a motivat-o în nici un fel în drept.

Văzând şi dispoziţiile art.274 Cod procedură civilă.

Pentru considerentele expuse, Curtea constatând că hotărârea recurată este nelegală fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii, recte a art.65 alin.2 din Codul muncii, va admite recursul în sensul celor reţinute în dispozitivul prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul civil declarat de reclamantul E. E. împotriva sentinţei civile nr. 244/07.04.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l N e a m ţ în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimata-pârâtă E-ON M DISTRIBUŢIE SA.

Modifică în tot sentinţa recurată în sensul că :

Admite în parte acţiunea formulată de contestatoarea-pârâtă în sensul că :

Anulează decizia de concediere nr. 298/30.06.2008 emisă de intimata-reclamantă.

Obligă pe intimata-reclamantă să plătească contestatoarei –pârâte o despăgubire egală cu salariile indexate , majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care are fi beneficiat aceasta în calitate de salariat începând cu data încetării contractului individual de muncă , recte 30.06.2008 şi până la reintegrarea acestuia pe acelaşi post ocupat la momentul emiterii deciziei contestate.

Dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere şi în consecinţă:

Obligă pe intimata-reclamantă să o reintegreze pe contestatoarea-pârâtă pe acelaşi post ocupat la momentul emiterii deciziei contestate.

Respinge ca nefondată cererea contestatoarei-pârâte de obligare a intimatei-reclamante la plata de daune morale.

Admite în parte cererea reconvenţională în sensul că :

Obligă pe contestatoarea-pârâtă să restituie intimatei-reclamante suma de 12.170 lei actualizată cu rata inflaţiei începând cu data formulării cererii reconvenţionale , recte 22.08.2008 şi până la data restituirii efective a acestei sume de bani.

Respinge ca nefondată cererea intimatei –reclamante de obligare a contestatorului-pârât şi la plata dobânzii legale aferente sumei de bani de restituit.

Obligă pe intimata-reclamantă să plătească contestatoarei-pârâte suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Obligă pe intimată să plătească recurentei suma de 3.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 11.12.2009.

PREŞEDINTE, JUDECĂTORI,

D. M. E. T. S. E. P. E. O. GREFIER,

N. E.

red.sent.- G-E./ v.E.

red.dec.rec. – E./25.01.

tehnored. MD/ 4 ex/25.01.2010

com.tuturor părţilor