Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

(2358/2009)

DECIZIA CIVILĂ NR. 4073/R

Şedinţa  publică de la 03.06.2009

Curtea constituită din:

PREŞEDINTE (...) (...)

JUDECĂTOR (...) (...)

JUDECĂTOR (...) (...)

GREFIER (...) (...) D.

Pe rol soluţionarea recursului declarat de recurenta-reclamantă T. E. J. împotriva sentinţei civile nr.456/21.01.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i-Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.20836/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC H. România SRL.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică a răspuns recurenta-reclamantă prin avocat H. O., care depune la dosar împuternicire avocaţială emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.90566/2009, lipsă fiind intimata-pârâtă.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, în sensul că intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 01.06.2009, după care,

Preşedintele completului comunică un exemplar al întâmpinării, recurentei-reclamante, prin avocat.

Curtea pune în discuţie excepţia tardivităţii declarării recursului, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare.

Reprezentantul avocat al recurentei-reclamante solicită respingerea excepţiei. Solicită amânarea cauzei pentru a face dovada, în cazul în care înscrisurile depuse la dosar nu sunt concludente.

Curtea respinge excepţia tardivităţii declarării recursului, având în vedere că data comunicării hotărârii, dată de la care curge termenul de recurs, nu poate fi identificată întrucât dovada de primire şi procesul-verbal de predare a sentinţei civile atacate, către recurenta-reclamantă nu se găseşte la dosarul instanţei de fond, sigilat şi numerotat.

Nemaifiind cereri de formulat, excepţii de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe cererea de recurs.

Recurenta-reclamantă, prin avocat, solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei atacate şi admiterea contestaţiei. Nu solicită cheltuieli de judecată.

Curtea reţine cauza în pronunţare.

C U R T E A

Deliberând asupra recursului de faţă constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.456/21.01.2009 pronunţată în dosarul nr(...), T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII a Civilă şi pentru Cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a respins ca neîntemeiată contestaţia privind pe contestatoarea T. E. J. în contradictoriu cu intimata SC H. ROMÂNIA SRL.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, angajatorul a respectat prevederile art.73 din Codul muncii, având in vedere ca potrivit art.75 din Codul muncii decizia de concediere îşi produce efecte de la data comunicării către salariat.

Verificând condiţiile impuse de art.65 alin.2 din Codul muncii, potrivit cărora desfiinţarea locului de munca trebuie sa fie efectiva si sa aibă o cauza reala si serioasa, s-a constatat ca angajatorul cu înscrisurile depuse la dosar in baza art.287 din Codul muncii a făcut dovada îndeplinirii acestora.

Din cuprinsul organigramei societăţii intimate din data de 30.04.2008, a rezulta ca Biroul Comercial din B nu mai figurează. Din statul de funcţiuni datat 06.11.2007, Departamentul Comercial al intimatei se compunea din 2 structuri, respectiv Biroul C o m e r c i a l T i m i ş o a r a si Biroul C o m e r c i a l B u c u r e ş t i.

Potrivit statului de funcţiuni din 30.04.2008 Biroul C o m e r c i a l B u c u r e ş t i nu mai exista. Se concluzionează ca postul deţinut de către contestatoare de asistent comercial la Biroul C o m e r c i a l B u c u r e ş t i a fost desfiinţat efectiv, iar la baza acestei masuri a stat o cauza reala si serioasa.

Modul de organizare a activităţii societăţii reprezintă o prerogativa a angajatorului.

Prin decizia nr.4/16.06.2008 a asociatului unic s-a încetat activitatea intimatei de la punctul de lucru din B.

Respectarea condiţiilor impuse de art.74, lit. c) din Codul muncii referitoare la criteriile de stabilire a ordinii de priorităţii conform art.70 alin.2 lit. d) din Codul muncii este obligatorie pentru angajator in cazul in care dispune o concediere colectiva, conform art.68 din Codul muncii.

Includerea in conţinutul deciziei a listei tuturor locurilor de munca disponibile in unitate si a termenului in care salariatul urmează sa opteze pentru ocuparea unui loc de munca vacant se specifica in condiţiile in care concedierea are loc potrivit art.61 lit. c si d din Codul muncii si a) art.56,lit. f) din Codul muncii.

S-a reţinut ca angajatorul a emis decizia de concediere cu respectarea prevederilor art.74 din Codul muncii astfel ca actul nu este lovit de nulitate absoluta fata de prevederile art.76 din Codul muncii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat în termen legal recurenta T. E. J., criticând soluţia pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

În motivarea recursului se susţine că decizia de concediere nu este motivata conform dispoziţiilor din Codul muncii nefiind respectate dispoziţiile imperative ale art. 74 din Codul muncii, fiind o cauză de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, ducând la desfiinţarea acesteia ca nelegală, condiţia menţiunilor obligatorii fiind prevăzută "ad validitatem".

Din sentinţa recurata se poate observa ca instanţa de fond nu a analizat acest motiv.

Astfel decizia contestata nu conţine menţiunile obligatorii prevăzute de art. 74 alin. 1 lit. a) referitoare la motivele care determină concedierea.

Decizia de concediere a fost emisa in lipsa unei hotărâri concrete de desfiinţare a locului de munca, fiind menţionate doar dispoziţii generale astfel ca in absenta unei hotărâri a administraţiei decizia de concediere este practic nemotivata.

Adresa nr.1009 30.04.2008 conţine o menţiune potrivit căreia administraţia firmei a hotărât desfiinţarea postului de asistent comercial, hotărârea fiind indicata fără număr si data si nici nu a fost depusa in instanţa.

De altfel, potrivit art. 77, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.

De asemenea, decizia nu cuprinde dispoziţiile prevăzute de art. 74 alin. 1 lit. d) din Codul muncii, respectiv lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru ocuparea unui loc de muncă vacant sau menţiunea eventualului refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite.

Articolul 74 lit. d) din Codul muncii instituie direct o condiţie de formă, iar indirect, o condiţie de fond extrinsecă pozitivă, fiind o normă de trimitere la art. 64, pentru a nu mai reitera conţinutul acesteia, fiind evidentă intenţia legiuitorului că menţiunea privind lista locurilor de muncă disponibile în unitate să fie obligatorie în toate cazurile de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Soluţiile adoptate de practica judiciara recenta arata ca dispoziţiile art. 64 alin.1 din Codul muncii, care instituie expres obligaţia angajatorului de a oferi un loc de munca vacant pentru cazuri de concediere ce ţin de persoana salariatului, trebuie aplicate si in situaţiile vizate de art. 65 alin. 1 din Codul muncii, avându-se in vedere ca relaţiile de munca se întemeiază pe principiul bunei-credinţe si al garantării dreptului la protecţia împotriva şomajului.

Cea de a doua condiţie de fond extrinseca pozitiva este obligaţia de diligenta subsecventa a angajatorului de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de munca in vederea redistribuirii salariatului, existenta acestei obligaţii fiind rezultatul interpretării a forţei a dispoziţiilor art. 64 alin. 2 din Codul muncii iar dreptul corelativ al salariatului, prevăzut de art. 64 alin. 3 din Codul muncii, de a-si exprima opţiunea cu privire noul loc de munca oferit, in termenul legal substanţial de 3 zile calculat de la data comunicării de către angajator a listei locurilor de munca vacante in unitate ori a listei provenite de la agenţia teritoriala pentru ocuparea forţei de munca.

Este adevărat ca in cazul in care salariatul nu îşi exprima consimţământul in termenul de trei zile ori agenţia teritoriala de ocupare a forţei de munca nu comunica lista angajatorului sau comunica inexistenta unor locuri de munca vacante corespunzătoare competentei profesionale a salariatului, potrivit art. 64 alin. 4 din Codul muncii, angajatorul poate dispune concedierea salariatului.

Aceeaşi interpretare se impune şi în virtutea art. 80 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, în conformitate cu care, în situaţia în care disponibilizarea nu poate fi evitată, conducerea unităţii va comunica în scris salariatului al cărui post urmează a fi desfiinţat, dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională, în vederea ocupării unui post în aceeaşi unitate, desfacerea contractului individual de muncă putând opera numai în cazurile în care salariatului nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau în cazul refuzului locului de muncă oferit.

Or, lipsa menţiunilor obligatorii expres prevăzute de lege constituie, potrivit art. 76 alin. 1 din Codul muncii, cauză de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, ducând la desfiinţarea acesteia ca nelegală, condiţia menţiunilor obligatorii fiind prevăzută "ad validitatem".

În ceea ce priveşte preavizul acordat, instanţa retine in mod eronat ca a fost respectata perioada de 20 de zile si citează dispoziţiile art.75 din Codul muncii.

Motivul referitor la desfiinţarea locului de muncă, potrivit art.65. alin. 1 si 2 din Codul muncii, este analizat sumar de către instanţa care considera ca „se constata ca angajatorul cu înscrisurile depuse la dosar in baza art.287 C.proc.civ. a făcut dovada îndeplinirii acestora".

În fata instanţei de fond recurenta a susţinut ca desfiinţarea locului de muncă nu a fost efectivă şi nu a avut o cauză reală şi serioasă.

Cu privire la noţiunea de "loc de munca" pentru care nu exista o definiţie in Codul muncii, trebuie avut in vedere postul pe care îl ocupa salariatul in cadrul structurii funcţional-organizatorice a angajatorului si la locul muncii acestuia. In consecinţa, prin desfiinţarea locului de munca in sensul art.65 alin. 1 din Codul muncii urmează a se înţelege desfiinţarea postului in care este încadrat salariatul, concretizata prin înlăturarea acestuia din organigrama si statul de funcţii.

Aşadar legiuitorul a vizat desfiinţarea efectiva a locului de munca pe care îl ocupa salariatul concediat, iar nu desfiinţarea unui post de aceeaşi natura cu cel deţinut de persoana căreia urmează a i se desface contractul de muncă. Potrivit legii, desfiinţarea locului de munca trebuie sa îndeplinească cumulativ o serie de condiţii, respectiv: desfiinţarea postului sa fie determinata de dificultăţile economice, transformările tehnologice etc.

Cu privire la aceste cerinţe legale deşi instanţa a acordat mai multe termene in vederea depunerii tuturor actelor ce au stat la emiterea deciziei, pârâta nu a depus la dosar statele de funcţii şi organigramele anterioare si ulterioare concedierii si care sa poarte stampila si număr de înregistrare la inspectoratul t e r i t o r i a l d e munca, pentru a putea aprecia dacă a avut loc o concediere efectivă, reală şi serioasă, rezultând astfel că reducerea activităţii s-a " făcut în doar in scopul îndepărtării recurentei.

În ceea ce priveşte temeinicia măsurii concedierii, recurenta a precizat că din cuprinsul deciziei nu rezultă potrivit art. 65 alin. 2 din Codul muncii, caracterul efectiv, real şi serios al concedierii, respectiv nu rezultă că în realitate a avut loc o suprimare efectivă şi definitivă a acestui post din structura funcţional-organizatorică a angajatorului.

Astfel, cauza concedierii este desfiinţarea locului de muncă ca urmare a hotărârii adunării generale de închidere a unui punct de lucru, hotărâre fără număr şi care nu a fost depusă la dosar deşi instanţa a acordat mai multe termene in vederea depunerii tuturor actelor ce au stat la emiterea deciziei, cu citarea pârâtei, căreia-i revenea, potrivit art. 287 din Codul muncii, sarcina probei.

Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

Prin decizia nr. 1010/30.04.2008, emisă de către SC H. România SRL, recurenta reclamantă T. E. J. a fost concediată, în baza art. 65 alin. 1 şi art. 66 Codul muncii, coroborat cu dispoziţiile art. 55 lit. c) şi art. 58 Codul muncii începând cu data de 30.05.2008.

Măsura a fost justificată prin desfiinţarea postului ocupat de recurenta-reclamantă şi imposibilitatea redistribuirii ei pe alt loc de muncă, determinat de încetarea punctului de lucru al societăţii deschis în B, ca urmare a dificultăţilor economice generate de migrarea personalului de execuţie în afara graniţelor ţării şi lipsa veniturilor pe societate generate de absenţa contractelor.

Decizia emisa de intimată, concretizând o măsura de concediere luată de angajator pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, trebuie sa fie deopotrivă legală si temeinica, iar analiza cerinţelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziei.

Sub aspectul cerinţelor de formă, art. 74 din Codul muncii prevede ca decizia de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului se comunica acestuia in scris si trebuie sa conţină in mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului si lista tuturor locurilor de munca disponibile in unitate si termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţiei pentru a ocupa un loc de munca vacant, in condiţiile art. 64 din Codul muncii.

Analizând decizia contestată prin prisma cerinţelor, de formă obligatorii, prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, Curtea constata faptul ca aceasta nu cuprinde menţiunile obligatorii, in sensul ca, nu s-au menţionat actele decizionale in temeiul cărora societatea parata a decis reorganizarea societăţii si respectiv desfiinţarea unui anumit număr de posturi, intre care sa se regăsească si cel ocupat de contestatoare. Totodată, nu s-a făcut dovada existentei unor cauze obiective care sa determine restructurarea societăţii.

Neindicarea motivelor care au determinat concedierea, lipsa menţiunii tuturor locurilor de munca disponibile în unitate si simpla enumerare a criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi, fără o justificare în concret a motivelor pentru care, potrivit acestor criterii, a fost concediata salariata în cauza, conform art. 74 lit. a, c si d din Codul muncii sunt în măsura sa atragă nulitatea deciziei de concediere.

Decizia contestata nu poate fi complinită cu acte extrinseci acesteia, astfel încât urmează a se constata lipsa unora din menţiunile obligatorii prevăzute de art. 74 din Codul muncii.

Decizia a fost emisa in temeiul art. 65 alin, 1 din Codul muncii, astfel ca, trebuia sa cuprindă cazul concret de încetare a contractului Individual de munca, conform art. 74 alin. 1 lit. a Codul muncii, ceea ce presupunea menţionarea actului decizional, a motivelor concrete care au condus la concedierea salariatei, expunerea completa a motivelor de fapt si de drept ce au determinat măsura respectiva.

Îndeplinirea acestei condiţii este necesara pentru verificarea de către instanţă a respectării art. 65 alin. 2 din Codul muncii, respectiv daca desfiinţarea locului de munca a fost efectiva fără a ascunde un alt motiv si pentru verificarea seriozităţii cauzei concedierii raportat la situaţia S.C. H. România SRL.

Din modul de redactare al deciziei atacate nu rezulta felul concedierii dispuse de angajator.

Decizia nu este motivata nici in fapt, simpla arătare a împrejurării desfiinţării postului de casier nu constituie o arătare a motivelor care determina concedierea, întrucât nu se arata necesitatea acestei masuri, nu se indica actul decizional prin care s-a luat hotărârea desfiinţării postului, nu se demonstrează existenta unor motive întemeiate care au avut ca urmare necesitatea desfiinţării postului de casier, context în care nu sunt clare cauzele desfiinţării postului ocupat de salariata.

În cuprinsul deciziei nu sunt enunţate actele care au stat la baza modificării organigramei societăţii, iar faptul că înscrisurile depuse la filele nr. 31-34 ale dosarului cauzei de către societatea intimată nu au nr. de înregistrare crează prezumţia că acestea ar putea fi constituite pro cauza.

Decizia contestata nu cuprinde nici lista locurilor de munca disponibile In unitate şi termenul pe care salariata l-a avut la dispoziţie pentru a opta pentru un loc de munca vacant, in condiţiile art. 64 din Codul muncii.

Textul de lege impune menţionarea tuturor locurilor de munca disponibile In unitate tocmai pentru a se putea verifica daca, anterior emiterii deciziei, angajatorul a luat toate masurile legale in vederea evitării concedierii salariatului si a respectat obligaţiile legale anterioare concedierii si procedura legala, încălcându-se in acest mod de către angajator obligaţia legala prevăzuta de art. 74 lit. d) si de art. 64 din Codul muncii,

Daca la momentul concedierii existau locuri de munca vacante, intimata avea obligaţia sa menţioneze lista tuturor acestor locuri de munca disponibile si sa acorde contestatoarei un termen pentru a opta, sa menţioneze eventualul refuz al salariatei de a alege intre locurile vacante oferite si doar daca nu ar fi existat deloc locuri vacante sa menţioneze acest lucru.

Din conţinutul deciziei de concediere nu rezulta considerentele pentru care reclamanta a fost concediata, in temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii, prin raportare la criteriile de stabilire a ordinii de prioritate si la alţi salariaţi.

În ceea ce priveşte temeinicia măsurii concedierii Curtea reţine următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 65 alin.1 din Codul muncii, cauza concedierii salariatului trebuie sa o constituie „desfiinţarea locului de munca ocupat de salariat determinată de unul sau mai multe motive fără legătura cu persoana acestuia.

Desfiinţarea locului de munca trebuie sa fie efectiva si sa aibă o cauza reală si serioasa (art.65 al.2).

Desfiinţarea locului de munca este efectiva, atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorica a angajatorului, evidenţiata in statul de funcţii si in organigrama si implica cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauza reala când prezintă un caracter obiectiv si este serioasa când are la baza studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii si nu camuflează realitatea.

Pentru a fi legala, reorganizarea trebuie sa nu aibă la baza cauze care ar putea fi imputate angajatorului, sa fie exclus subiectivismul acestuia si sa se întemeieze pe cauze obiective, determinate de necesitatea unei reale reorganizări a unităţii ce implica restructurarea personalului, desfiinţarea unor locuri de munca.

Cauzele obiective ale restructurării pot consta In dificultăţi economice, diminuarea sau chiar încetarea activităţii, transformări tehnologice, modernizări care impun renunţarea la serviciile unor salariaţi sau chiar mutarea unităţii in alta localitate.

În cazul societăţii parate, nu s-a făcut dovada unor asemenea cauze, reorganizarea neavând la baza vreun act decizional, o hotărâre a organelor de conducere ale societăţii abilitate de lege sau de actele constitutive sa decidă si sa ia măsura desfiinţării unor posturi din organigrama societăţii si măsura concedierii salariaţilor ale căror posturi au fost desfiinţate.

Din aceasta perspectiva, din conţinutul deciziei de concediere nu rezulta caracterul efectiv, real si serios al concedierii, faptul ca in realitate, desfiinţarea locului de munca ocupat de salariata a fost cauzata de un motiv obiectiv, fără legătura cu persoana acesteia, daca desfiinţarea postului se impunea cu necesitate pentru anumite raţiuni legate de eficientizarea activităţii, sau alte asemenea raţiuni si motive temeinice vizând activitatea societăţii, având la baza studii temeinice privind activitatea intimatei, analizarea unor date sau indicatori, supunerea acestor motive spre analiza, dezbatere si aprobare organelor competente etc. din care sa reiasă caracterul necesar al desfiinţării postului, necesitatea diminuării sau desfiinţării activităţii financiar-contabile, posturile si persoanele vizate.

În condiţiile in care nu se arata când si in ce împrejurări s-a decis măsura desfiinţării postului ocupat de salariata, de către cine a fost dispusa, prin ce act decizional si al cărui organ, când si in cadrul cărei proceduri s-a prevăzut si aprobat desfiinţarea postului si s-a aprobat si o noua organigrama, acte ce trebuiau sa existe anterior concedierii si emiterii deciziei de concediere si trebuiau indicate in cuprinsul deciziei tocmai pentru a putea fi posibila o verificare a îndeplinirii cerinţelor art. 65 alin 2 din Codul muncii, nu se poate retine temeinicia măsurii desfacerii contractului individual de munca al reclamantei.

În lumina celor mai sus expuse, fata de nerespectarea condiţiilor de fond si de formă ale deciziei de concediere contestate, ce determină caracterul nelegal si netemeinic al acesteia, Curtea, văzând dispoziţiile art. 76 si art. 78 din Codul muncii, urmează sa admită contestaţia sa repună părţile in situaţia anterioara emiterii deciziei prin reintegrarea contestatoarei în postul si funcţia avute anterior concedierii si la solicitarea acesteia (conform art. 78 alin. 2) sa oblige angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata, începând cu data concedierii si până la efectiva reintegrare.

În baza art. 274 C. pr. civ., intimata va fi obligată la plata către recurentă a cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei, reprezentând onorariu avocaţial ce a fost dovedit cu chitanţa depusă la dosarul primei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă T. E. J. împotriva sentinţei civile nr.456/21.01.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i-Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.20836/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC H. România SRL.

Modifică sentinţa recurată în sensul că:

Admite contestaţia.

Anulează decizia nr. 1010/30.04.2008 emisă de intimată.

Obligă intimata la plata către contestatoare a unei despăgubiri salariale egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata, de la concediere până la pronunţarea prezentei hotărâri.

Obligă intimata la 1000 lei cheltuieli de judecată.

IREVOCABILĂ.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 03.06.2009.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. I. N. D. B. G.

GREFIER

F. E. D.

Red.LH/th.red. C.P

2ex-24.06.2009

Jud. fond: A.P

M.Z.