Cabinet avocat Dreptul muncii

(8671/2008)

ROMÂNIA

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ Şl PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE

MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

Decizia civilă nr.635/R

Şedinţa publică din data de 04 februarie 2010 Curtea constituită din:

PREŞEDINTE – (...) (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) M. (...)

GREFIER - G. E.

Pe rol soluţionarea cererii de recurs formulată de recurentul contestator E. J. F., împotriva sentinţei civile nr. 6348 din 15 octombrie 2008, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr. 6628/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata SC U. SA, având ca obiect - contestaţie decizie concediere.

Dezbaterile în cauză au avut loc în şedinţa publică din data de 28.01.2010, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunţării soluţiei la data de 04.02.2010, când a decis următoarele:

CURTEA,

Constată că prin sentinţa civilă nr.6348/15.10.2008 pronunţată în dosarul nr(...) de către T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei formulată de contestatorul E. J. F. în contradictoriu cu intimata SC U. SA.

Pentru a pronunţa această sentinţă Tribunalul a reţinut că prin decizia nr.455/10.01.2008, intimata a dispus concedierea contestatorului în temeiul art. 65 din C o d u l m u n c i i.

S-a reţinut că această decizie a fost emisă cu respectarea condiţiilor de formă impuse de dispoziţiile art. 74 din Codul muncii, neexistând un motiv pentru anularea acesteia.

Motivele de nulitate absolută invocate de contestator nu pot fi reţinute, întrucât necomunicarea în termen de 5 zile a deciziei nu constituie motiv de nulitate în sensul dispoziţiilor art. 74 din Codul muncii.

Sancţiunea pentru care necomunicarea în termen a deciziei de concediere este cea prevăzută de dispoziţiile art. 75 din Codul munciişi anume decizia de concediere îşi produce efectele de la data comunicării.

Singura obligaţie a angajatorului în astfel de cazuri este de a respecta dispoziţiile legale impuse de lege, privind concedierile şi de a comunica decizia luată celui care a fost concediat, desfiinţarea locului de muncă ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii, fiind o prerogativă exclusivă a angajatorului.

Sub aspectul temeiniciei deciziei contestate, instanţa reţine că desfiinţarea locurilor de muncă a fost efectivă, aşa cum rezultă din organigramele depuse la dosar, din care reiese că intimata a desfiinţat locurile de muncă nominalizate în decizia nr.29309/01.11.2007 şi anexele acesteia.

A mai reţinut instanţa că măsura a fost impusă de necesitatea eficientizării activităţii societăţii intimate şi în scopul evitării dificultăţilor economico-financiare, aspect ce rezultă tot din cuprinsul deciziei nr.29309/01.11.2007.

Cu privire la capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata de daune morale, instanţa a apreciat că în speţă nu sunt întrunite elementele răspunderii patrimoniale, contestatorul nefăcând dovada producerii unui prejudiciu de imagine care să justifice plata de daune morale.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, contestatorul prin care a solicitat admiterea recursului modificarea în tot a sentinţei atacate, reîncadrarea pe funcţia deţinută anterior cu obligarea intimatei la plata salariului, obligarea intimatei la plata de daune morale în cuantum de 25.000 lei, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea în drept a recursului se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9) C. proc. civ., respectiv sentinţa a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

În motivarea în fapt a recursului se invocă următoarele critici la adresa sentinţei instanţei de fond.

În primul rând se arată că decizia contestată este lovită de nulitate absolută deoarece conform dispoziţiilor art.268 alin. (3) aceasta trebuia comunicată în cel mult 5 zile de la data emiterii, dar în fapt aceasta a fost emisă la 10.01.2008 şi a fost depusă la poştă şi comunicată la 16.01.2008.

În al doilea rând se arată că se poate observa foarte clar că prin decizia contestată (Decizia nr.455/10.01.2008) s-a dispus desfiinţarea postului de reprezentant medical pe care era încadrat, iar postul respectiv a fost desfiinţat prin Decizia nr.29309/01.11.2007).

Instanţa nu a luat în considerare nici faptul că din însăşi art. 4 al Deciziei contestate reiese că postul de reprezentant medical pe care recurentul era încadrat a fost desfiinţat încă din 01.11.2007, ceea ce presupune că decizia de concediere a desfiinţării postului trebuia comunicată în termen de 5 zile de la data desfiinţării efective a acestuia.

Cu privire la natura dificultăţilor sub aspect economic şi organizatoric, rezultă din lecturarea art. 2 din decizia contestată că motivele invocate de societatea intimată sunt nereale, iar cauzele invocate de aceasta sunt total neserioase.

Recurentul susţine că nu s-a făcut dovada veridicităţii celor susţinute în cuprinsul deciziei de concediere a cauzei reale şi serioase în ceea ce priveşte necesitatea desfiinţării postului de reprezentant medical pe care a fost angajat.

Instanţa de judecată respingând proba cu o experiză contabilă ce era necesară o expertiză pentru a dovedi că intimata nu trece printr-o perioadă de criză economică, pentru a stabili veniturile şi încasările societăţii comparativ cu alţi ani, pentru a stabili cât la sută din obiectivele societăţii au fost realizate, şi a reţinut în mod eronat, faptul că măsura concedierii a fost una reală şi serioasă.

Cu privire la daunele morale, instanţa fără a ţine cont de dispoziţiile art. 269 din Codul muncii, a apreciat în mod greşit că nu sunt întrunite elementele răspunderii patrimoniale, deoarece nu există un prejudiciu de imagine care să justifice plata de daune morale.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul a invocat în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc.civ., ca motiv de ordine publică, excepţia nulităţii absolute a deciziei nr.455/10.01.2008 pentru următoarele considerente:

Primul motiv de nulitate îl constituie faptul că intimata a emis decizia de concediere în perioada în care se afla în concediu medical.

Dosarul nr(...) având ca obiect contestaţie împotriva deciziei nr.455/10.01.2008 ce a fost emisă în perioada în care se afla în concediu medical, în sensul că s-a aflat în concediu medical până la data de 31.01.2008, iar interdicţia la care se referă art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, îşi găseşte pe deplin aplicabilitatea.

Recurentul menţionează că potrivit art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, „concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă : a) pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical, conform legii....”

În concluzie, decizia de concediere ce face obiectul acestui dosar este supusă sancţiunii nulităţii pentru nesocotirea efectelor prevăzute de lege pentru incapacitate temporară de muncă la momentul concedierii.

Al doilea motiv de nulitate vizează faptul că toate aceste demersuri au fost întreprinse după ce investise instanţa de judecată cu o contestaţie împotriva decizie nr.31158/23.11.2007, înregistrată pe rolul T r i b u n a l u l u i B u c u r e ş t i.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 75 din Codul muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei, motiv pentru care revocarea deciziei nr.31158/23.11.2007 nu şterge toate efectele juridice pe care le-a creat deja.

Or, în aceste condiţii, decizia ce face obiectul prezentului dosar nu îşi poate produce efectele, fiind nulă absolut, având în vedere faptul ca instanţa de judecată nu se pronunţase cu privire la prima contestaţie.

Examinând cu prioritate excepţiile invocate, Curtea în temeiul art. 137 C. proc. civ., pentru motivele ce se vor arăta urmează să dispună respingerea acestora.

Astfel, invocarea de către recurent în temeiul art. 306 alin. (2) din C o d u l d e procedură civilă a unor motive de ordine publică constând în nulitatea deciziei de concediere sunt nefondate pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., „Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute de alin. (2).”

Potrivit alin. (2) „Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbaterea părţilor”.

Curtea constată că dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., stabilesc însă ca o excepţie de la sancţiunea nulităţii recursului, situaţia în care acesta nu a fost motivat în termenul legal, iar motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs care este obligată să le pună în discuţia părţilor.

Or, în cauza de faţă nu sunt aplicabile dispoziţiile alin. (2), deoarece recursul a fost motivat în termenul legal.

Cu privire la excepţia nulităţii deciziei de concediere raportată la dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, conform căruia „Concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii, Curtea reţine că recurentul nu poate invoca direct în recurs prin intermediul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., alte motive de nulitate decât cele invocate pe calea contestaţiei şi pe calea recursului pentru următoarele motive.

În primul rând, recursul formulat este motivat în raport de considerentele sentinţei recurate, precum şi de motivele invocate prin intermediul contestaţiei împotriva deciziei de concediere nr.455/10.01.2008.

Recurentul-contestator a invocat în primă instanţă, precum şi în motivele de recurs critici la adresa deciziei de concediere, faptul că aceasta este nulă întrucât nu a fost comunicată în termenul de 5 zile de la data emiterii.

În al doilea, rând intimata şi-a formulat apărarea în conformitate cu dispoziţiile art. 287 din Codul muncii în raport de nulitatea invocată, şi anume aceea constând în nulitatea deciziei pentru motivul necomunicării ei în termenul de 5 zile de la data emiterii.

Or, formulând motive noi de nulitate absolută direct în recurs, după motivarea recursului prin intermediul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., echivalează cu încălcarea dreptului la dublu grad de jurisdicţie şi cu dreptul la apărare al intimatei, drept în temeiul căruia si-a exercitat apărările atât în fond cât şi în recurs raportate la criticile formulate prin contestaţia la adresa deciziei de concediere.

În al treilea rând nici cel de-a doilea motiv de nulitate absolută, invocat de recurent, respectiv faptul că „toate aceste demersuri au fost întreprinse după ce subsemnatul investisem deja instanţa de judecată cu o contestaţie împotriva decizie nr.31158/23.11.2007”, nu poate fi analizat ca un motiv de ordine publică constând în nulitatea deciziei direct în recurs prin intermediul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., pentru aceleaşi motive reţinute mai sus, precum şi pentru faptul că nici o normă de drept material nu prevede nulitate deciziei de concediere pentru acest temei.

Pentru aceste, considerente, Curtea urmează să respingă excepţiile invocate de recurentă.

Cu privire la recursul formulat, Curtea pentru motivele ce se vor arăta, urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ., să dispună respingerea recursului ca nefondat.

Astfel, Tribunalul a stabilit în mod corect starea de fapt şi a făcut o corectă aplicarea a legii la aceasta.

Reluarea în motivele de recurs a faptului că decizia de concediere este lovită de nulitate absolută conform art. 268 alin. (3) din Codul muncii, deoarece nu a fost comunicată în termenul 5 zile de la data emiterii este nefondată pentru următoarele motive.

În primul rând, recurentul-contestator a fost concediat în temeiul art. 65 din Codul muncii, ceea ce presupune că a avut loc o concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului şi anume „Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia”.

Or, dispoziţiile art. 268 alin. (3) din Codul muncii, se referă la comunicarea unei decizii de sancţionare disciplinară.

Prin urmare, sancţiunea nulităţii absolute intervine pentru motivele prevăzute de art. 268 alin. (2) lit.a)-f) din Codul muncii şi nu pentru necomunicarea deciziei în termenul de 5 zile de la data emiterii ei.

În al doilea rând şi în cazul emiterii unei decizii de concediere întemeiată pe dispoziţiile art. 65 din Codul muncii, aceasta îşi va produce efectele tot de la data comunicării, în acest sens fiind dispoziţiile art. 75 din Codul muncii, „Decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului”, iar nici un text de lege nu prevede nulitatea absolută a acesteia în raport de data emiterii.

Prin urmare în toate situaţiile decizia îşi produce efectele de la data comunicării, iar prin efecte se înţelege aplicarea sancţiunii luate de către angajator.

Revenind la concedierea dispusă în temeiul art. 65 din Codul muncii, Curtea reţine că decizia se întocmeşte în conformitate cu art. 74 din Codul muncii, iar controlul legalităţii acesteia se impune în conformitate cu art. 76 din Codul muncii.

Astfel că, Tribunalul a analizat decizia de concediere întemeiată pe dispoziţiile art. 65 şi sub aspectul condiţiile de fond şi formă stabilind că aceasta a fost emisă cu respectarea condiţiilor legale, iar concedierea a avut loc cu desfiinţarea efectivă a locului de muncă, desfiinţare care a avut o cauză reală şi serioasă.

De asemenea, în mod corect a fost respins capătul de cerere privind neacordarea daunelor morale, Tribunalul reţinând în mod temeinic şi legal faptul că recurentul-contestator nu dovedit îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru a fi acordate astfel de daune.

Stabilirea şi acordarea de daune morale are loc doar în condiţiile în care recurentulu-contestator dovedea existenţa acestora în temeiul art. 1169 C. civ.

Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepţiile invocate de recurent.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-contestator E. J. F. împotriva sentinţei civile nr.6348/15.10.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.6628/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata SC U. SA.

IREVOCABILĂ.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 februarie 2010.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. D. E. E. B. F. M. V.

GREFIER

G. E.

Red.: P.A.

Dact.: Z.G.

2 ex.

2.03.2010

Jud.fond: A.E.

M.E.