Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L P L O I E Ş T I SECŢIA CONFLICTE DE MUNCĂ

DOSAR NR(...) ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR.1957

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2009

Preşedinte - (...)-(...) (...)

Judecători - (...)-(...) (...)

- E.-(...) (...)

Grefier - E. T.

Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamanţii S. E., domiciliată în P,(...), b. 7 , A, . 3, . 12, jud. P, E. N., domiciliată în P, str. (...) (...), nr. 67 A, . 141B, , A, .1, .7, jud. P şi E. B. B., domiciliată în P,(...), jud. P, împotriva sentinţei civile nr.707 din 24.03.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l P r a h o v a în contradictoriu cu intimata-pârâta SC E. SA, cu sediul în B, Calea E., nr.239, sector 1.

Recursul este scutit de plata taxei de timbru.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică a răspuns pentru intimata-pârâtă avocat E. M. din cadrul Baroului P, în baza împuternicirii avocaţiale depuse la dosar, lipsind recurenţii-reclamanţi.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care:

Se învederează instanţei că la dosarul cauzei, prin serviciul registratură, s-a depus notă de şedinţă din partea recurentei S. E. prin care solicită ca pârâta să depună la dosar statele de plată aferente lunii disponibilizării, respectiv decembrie 2005, solicitând totodată, respingerea ca neîntemeiată a excepţiei tardivităţii recursului invocată din oficiu de instanţă.

Avocat E. M. având cuvântul solicită respingerea cererii recurentei privind depunerea la dosar a statelor aferente lunii decembrie 2005 întrucât toate sumele sunt trecute în decizia de concediere.

Curtea respinge cererea formulată de recurenta-reclamantă prin care solicită ca intimata să depună la dosar statele de plată aferente lunii disponibilizării, respectiv decembrie 2005 apreciind că nu sunt utile şi pertinente soluţionării cauzei şi invocă, din oficiu, excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamanta S. E..

Avocat E. M. având cuvântul arată că numai are alte cereri de formulat şi probe de administrat şi solicită acordarea cuvântului pentru dezbateri.

Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pentru dezbateri.

Avocat E. M. având cuvântul solicită admiterea excepţiei tardivităţii declarării recursului declarat de către S. E. invocată de instanţă şi pe fond, respingerea recursului ca nefondat.

Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

C U R T E A

Deliberând asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul T r i b u n a l u l u i P r a h o v a sub nr(...), reclamanţii S. E., E. N. şi E. B.-B. au chemat în judecată pe pârâta SC E. SA solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să fie obligată pârâta la plata către fiecare reclamant a sumelor reprezentând diferenţa neachitată cu titlu de indemnizaţie de concediere/plata compensatorie, expres indicate pentru fiecare reclamant, actualizarea sumelor solicitate potrivit ratei inflaţiei de la data scadenţei până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat ca au fost salariaţii pârâtei şi au fost disponibilizaţi în anul 2005, din motive ce nu ţin de persoana salariaţilor, astfel încât, conform art.50 din CCM 2005 şi art.4 din Planul Social, anexă la CCM, trebuiau să primească indemnizaţii de concediere calculate în funcţie de vechimea în societate.

S-a mai susţinut că indemnizaţiile de concediere nu au fost corect calculate întrucât pârâta nu a aplicat coeficientul de majorare de 13% a salariului pe anul 2005, aşa cum s-a prevăzut în Planul Social, reclamanţii fiind îndrituiţi să primească anumite diferenţe.

De asemenea, s-a arătat că pârâta a calculat în mod greşit impozitul asupra întregii sume acordate deşi, potrivit art.56 alin.4 lit.j din Codul Fiscal, sumele reprezentând plăţi compensatorii calculate pe baza salariului mediu net pe unitate nu se impozitează.

În drept, au fost invocate disp.art.283 lit.c, art.161, alin.4 al art.166 din Codul muncii, raportate la art.50 şi pct.4 din Planul Social, anexa la CCM pe 2005 şi art.56 alin.4 lit.j din Codul Fiscal.

La data termenul din 10.02.2009, reclamanţii şi-au majorat câtimea pretenţiilor indicând sumele solicitate de fiecare, majorarea provenind din aplicarea disp.art.50 alin.1 din CCM pe anul 2005, care prevăd că în cazul concedierii din motive care nu ţin de persoana salariatului, acesta plăteşte salariatului mai multe salarii medii pe unitate, în funcţie de vechime, la art.50 alin.4 din CCM stipulându-se că domeniul vizat de acest articol se completează cu prevederile Planului Social.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, susţinând că în speţă, termenul de prescripţie este de 6 luni, conform art.283 alin.1 lit.a din Codul muncii,care a început să curgă de la data la care reclamanţi au încasat compensaţia la momentul concedierii.

Pe fond, s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată arătându-se că dispoziţiile art.50 din CCM au fost înlocuite, în avantajul salariaţilor, cu cele prevăzute la pct.4 din Planul Social, ca urmare a negocierilor purtate între G. E. şi SC E. SA şi aceste ultime dispoziţii au devenit obligatorii pentru ambele părţi semnatare, indemnizaţiile de concediere fiind corect calculate, indicându-se şi modul de calcul a acestora.

Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentinţa civilă nr. 707 din 24 martie 2009, T r i b u n a l u l P r a h o v a a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă este neîntemeiată respingând-o pe motiv că în speţă sunt aplicabile disp.art.283 alin.1 lit.c Codul muncii, în baza cărora prezenta acţiune este supusă termenului de prescripţiei de 3 ani, care a început să curgă de la data disponibilizării.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut, în esenţă, că reclamanţii au avut calitatea de salariaţi ai pârâtei, contractele de muncă încetându-le în baza art. 65 si 66 din Codul muncii, iar potrivit deciziilor de concediere existente la dosar, cu ocazia încetării contractului individual de muncă, reclamanţii au primit diverse sume de bani cu titlu de indemnizaţie de concediere, menţionându-se la art. 6 din aceste decizii că valoarea indemnizaţiei de concediere va fi acordată salariatului cu respectarea prevederilor art.50 din CCM , completate cu prevederile Planului Social, ţinând cont de vechimea în E. a salariatului.

La punctul 4 din Planul Social se prevede că angajaţii vor primi, în funcţie de vechimea în E., următoarele pachete financiare cu titlu de indemnizaţii de concediere : 0,5-5 ani -opt salarii medii brute pe E. ; 5-15 ani-douăsprezece salarii medii brute pe E. şi peste 15 ani - cincisprezece salarii brute pe E..

S-a concluzionat că atâta timp cât reclamanţii au primit indemnizaţiile de concediere prevăzute de art. 50 din CCM completat cu art. 4 din Planul Social, pretenţia acestora, de a fi obligată pârâta la plata unei alte indemnizaţii de concediere sau a unor diferenţe cu titlu de indemnizaţii sau plăţi compensatorii, este neîntemeiată.

Susţinerile reclamanţilor în sensul că indemnizaţia minimă de concediere prevăzută de art.50 din CCM este distinctă de plăţile compensatorii prevăzute de art.4 din Planul Social şi că la momentul calculării acestora nu s-au aplicat majorările de 13% asupra salariului mediu brut, pe baza celui din 2004, nu au fost primite pe motiv că prin Planul Social s-a avut în vedere crearea unor condiţii mai avantajoase pentru salariaţi decât cele prevăzute de art.50 din CCM şi nicidecum cumularea acestor drepturi salariale, iar dacă prin Planul Social s-ar fi urmărit să se plătească cumulat indemnizaţiile de concediere, ar fi însemnat ca în Planul Social să se prevadă în mod expres ca pe lângă indemnizaţia de concediere prevăzută de art.50 din CCM, fiecare salariat urmează să mai primească şi indemnizaţia de concediere prevăzută de art.4 din Planul Social.

Aşa fiind, tribunalul, ţinând seama că reclamanţii au primit indemnizaţiile de concediere, astfel cum a fost prevăzute în art.50 din CCM şi negociate prin Planul Social şi că aceştia nu au contestat deciziile de concediere în ceea ce priveşte modul de calcul al indemnizaţiilor de concediere, a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei instanţei de fond au declarat recurs reclamanţii, criticând-o ca nelegală şi netemeinică, invocând disp.art.304 pct.8 şi 9 Cod pr.civilă.

Arată recurenţii că în mod greşit le-a fost respinsă acţiunea precizată, instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, se susţine că prima instanţă a interpretat greşit clauza prevăzută la art.50 alin.1 din CCM pe anul 2005 şi pct.4 din Planul Social, reţinând eronat că drepturile prev. la art.50 în cazul concedierii din motive care nu ţin de persoana salariatului s-au modificat şi nu se cumulează cu cele prevăzute la pct.4 din Planul Social.

Se arată că art.50 alin.4 din CCM 2005 menţionează expres că prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu cele ale Planului Social însuşit de părţi şi folosindu-se sintagma „se completează”, aceasta nu este sinonimă cu „modificarea” acestui articol, aşa cum greşit a reţinut prima instanţă.

De asemenea, amendamentul la Planul Social din data de 9.01.2006, prin care se completează Planul Social în sensul necumulării indemnizaţiei de concediere prevăzută la art.50 alin.1 din CCM pe 2005 cu indemnizaţia de concediere prevăzută la pct.4 din Planul Social nu poate fi reţinut de instanţă ca act juridic aplicabil, întrucât conform art.31 alin.2 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, modificările aduse CCM se comunică, în scris, organului la care se păstrează şi devin aplicabile de la data înregistrării sau la o dată ulterioară, potrivit convenţiei părţilor, pârâta nefăcând dovada înregistrării amendamentului conform prevederilor legale, reclamanţii fiind disponibilizaţi chiar anterior datei încheierii amendamentului.

O altă critică se referă la greşita interpretare a pct.4 din Planul Social care prevede că pentru anul 2005 indemnizaţia de concediere se stabileşte în funcţie de salariul mediu brut din E. pe baza celui din 2004, majorat în anii următori direct proporţional cu acelaşi procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în CCM şi în condiţiile în care majorarea salariilor a fost de 13% în anul 2005 conform art.128 alin.6 din CCM pe 2005, reiese că pârâta nu a aplicat pentru concedierile din 2005 procentul de majorare a salariilor de 13% aferent anului 2005, instanţa ignorând înscrisurile depuse de reclamanţi la dosar, din care reiese că indemnizaţia de concediere nu a fost corect stabilită.

Totodată, s-a reţinut în mod greşit în considerente că nu s-a contestat modalitatea de calcul a indemnizaţiei în condiţiile în care prin acţiune şi prin răspunsul la întâmpinare s-a contestat calculul eronat al acestei indemnizaţii.

Într-un alt motiv de recurs se susţine că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, instanţa încălcând disp.art.129 alin.5 Cod pr.civilă, nefiind interesată să aplice corect legea şi să prevină orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză.

Astfel, deşi recurenţii au solicitat proba cu expertiză contabilă salarizare pentru a se stabili sumele nete datorate de pârâtă cu titlu de indemnizaţie de concediere, în mod greşit instanţa a respins această probă ca nefiind concludentă cauzei deşi proba era pertinentă, concludentă şi utilă întrucât atât reclamanţii, cât şi pârâta, au depus la dosar situaţii de calcul diferite cu privire la cuantumul indemnizaţiei de concediere, asupra cărora instanţa trebuia să solicite părerea unor specialişti prin efectuarea unei expertize contabile salarizare, iar în cauze similare, prin expertizele întocmite, s-a concluzionat că pârâta datorează o diferenţă cu titlu de indemnizaţie de concediere.

De asemenea, instanţa de fond a încălcat şi disp.art.56 alin.4 lit.j Cod Fiscal, care prevăd că plăţile compensatorii calculate la nivelul salariului mediu net pe unitate nu se impozitează, precum şi disp.art.28 din OUG nr.98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, ca şi disp.art.31 din Legea nr.130/1996.

S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal, iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii precizate, depunându-se la dosarul cauzei şi un raport de expertiză contabilă extrajudiciară întocmit într-un alt dosar aflat pe rolul T r i b u n a l u l u i P r a h o v a.

Deşi legal citată cu această menţiune, intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză, însă reprezentată fiind în instanţă, la termenul din 27.10.2009, a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta S. E. ca tardiv formulat şi a celorlalte recursuri ca nefondate.

La termenul din 27 octombrie 2009, în şedinţă publică, Curtea a invocat din oficiu excepţia tardivităţii declarării recursului declarat de reclamanta S. E., părţile fiind citate în recurs cu menţiunea că se va pune în discuţie această excepţie, recurenta S. E. depunând şi concluzii cu privire la excepţia invocată.

Astfel, potrivit art.80 din Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, cu modificările şi completările ulterioare, termenul de recurs în această materie este de 10 zile de la data comunicării hotărârii pronunţate de instanţa de fond, termen indicat, de altfel, şi în dispozitivul sentinţei atacate.

În cauza de faţă, recurentei i-a fost comunicată sentinţa primei instanţe la domiciliul ales, conform art.93 Cod pr.civilă, la data de 17.04.2009, astfel cum rezultă din dovada de primire şi procesul-verbal de predare de la fila 144 din dosarul de fond, legal îndeplinită, situaţie faţă de care, ultima zi de declarare a recursului a fost data de 28.04.2009, ce a căzut într-o zi lucrătoare a săptămânii.

Recursul a fost declarat însă la data de 11 mai 2009, conform rezoluţiei de primire de pe cererea de recurs aflată la dosar, astfel încât recursul reclamantei S. E. apare ca fiind formulat peste termenul legal procedural mai sus arătat.

Nu poate fi primită apărarea recurentei din notele scrise depuse la dosar pentru termenul din 27.10.2009, şi anume că recursul acesteia nu ar fi tardiv pe motiv că dovada de comunicare a sentinţei apare ca fiind efectuată prin afişare la data de 17.04.2009, înainte de sărbătoarea E., câtă vreme procesul-verbal de predare îndeplineşte toate cerinţele prev.de art.100 Cod pr.civilă, procedându-se la afişarea actului procedural, indicându-se şi motivul pentru care s-a procedat la afişare.

De menţionat, că în privinţa celorlalte două recurente, dovada de primire şi procesul-verbal de predare atestă că sentinţa atacată le-a fost comunicată, tot la domiciliul ales, abia în data de 15 mai 2009, dispunându-se de către instanţa de fond, la cererea apărătorului ales, comunicarea sentinţei numai către aceste două recurente cu privire la care nu exista la dosar dovada comunicării.

În consecinţă, Curtea va admite excepţia tardivităţii invocată din oficiu, iar în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă, va respinge recursul declarat de reclamanta S. E. ca tardiv formulat.

În ceea ce priveşte recursurile celorlalte două reclamante E. N. şi E. B.-B., examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale ce au incidenţă în soluţionarea cauzei, Curtea constată că recursurile sunt nefondate potrivit considerentelor ce urmează:

De necontestat, cele două recurente-reclamante au fost disponibilizate în cursul anului 2005 în urma unei concedieri colective şi nu individuale.

Potrivit art. 50 alin. 1 din CCM pe anul 2005, la concediere din motive care nu ţin de persoana salariatului, angajatorul îi plăteşte, în funcţie de vechimea acestuia, o indemnizaţie minimă de concediere, ce diferă în funcţie de vechime, după distincţiile prevăzute în mod expres în cuprinsul alin. 1 al art. 50.

În alin. 2 al aceluiaşi articol se stipulează că în cazul concedierilor colective se va porni de la formula de calcul utilizată în situaţia similară precedentă, iar potrivit alin. 3 al art.50, valorile acordate efectiv vor fi stabilite prin negociere cu G. E. şi conform alin. 4 al art. 50, prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu prevederile Planului Social însuşit de părţi.

Interpretarea sistematică şi logică a dispoziţiilor cuprinse în art. 50 din CCM, mai sus enunţate, conduce în mod clar la concluzia că de prevederile alin. 1 al art. 50 beneficiază cei concediaţi individual, din motive care nu ţin de persoana acestora, pe când în cazul concedierilor colective, indemnizaţia de concediere este cea stabilită prin negociere cu G. E., iar intimata-pârâtă a aplicat în mod corect dispoziţiile contractului colectiv de muncă completate cu cele ale Planului Social încheiat acordând recurentelor numai indemnizaţia de concediere stabilită de comun acord, prin negociere, cu G. E..

Prevederile art. 50 din contractul colectiv de muncă trimit în mod obligatoriu, în cazul concedierilor colective, la o negociere pentru stabilirea indemnizaţiei de concediere, care a avut loc în cazul de faţă şi care rezultă din Planul Social.

Din nicio dispoziţie a contractului colectiv de muncă nu rezultă că recurentele- reclamante, ce au fost concediate colectiv, ar fi îndreptăţite atât la acordarea indemnizaţiei de concediere prevăzută la art. 50 alin. 1 din CCM, cât şi la acordarea indemnizaţiei de concediere stabilite în urma negocierii cu G. E., în mod exclusiv şi în acord cu dispoziţiile art. 50 alin.2 – 4 din CCM, numai pentru concedierile colective.

Interpretarea dată de recurente dispoziţiilor art. 50 alin. 4 din CCM are caracter pur speculativ şi nu poate fi primită, rezultând în mod evident din interpretarea dispoziţiilor cuprinse în alineatele 1-4 ale art. 50 din CCM că cele două tipuri de indemnizaţii de concediere nu puteau fi cumulate, aşa cum pretind nejustificat recurentele.

Este, de asemenea, neîntemeiată susţinerea recurentelor potrivit căreia fiind disponibilizate în anul 2005, la calculul indemnizaţiei de concediere acordată acestora trebuia să se aibă în vedere şi procentul de 13% de majorare a salariilor pe anul respectiv la nivel de societate, câtă vreme conform Planului Social încheiat între E. şi G. E., la calculul indemnizaţiei de concediere pe anul 2005 s-a stabilit a se avea în vedere salariul mediu brut din E. pe anul 2004 şi corelativ, pentru anii umători, salariul mediu brut ce a stat la baza stabilirii indemnizaţiilor de concediere acordate celor disponibilizaţi colectiv s-a calculat aplicând procentul de creştere a salariilor din anul anterior asupra salariului mediu brut, aşa cum acesta a fost calculat în anul anterior, astfel încât numai pentru cei disponibilizaţi în anul 2006, baza de calcul a reprezentat-o salariul mediu brut din anul 2005, calculat la rândul său pe baza celui din 2004 , la care s-a aplicat procentul de creştere a salariului pe anul 2005, de 13%.

Nici dispoziţiile art. 56 alin 4 lit. j din Codul Fiscal invocate de recurente nu sunt aplicabile întrucât în speţă, indemnizaţiile de concediere calculate conform Planului Social nu s-au stabilit în funcţie de salariul mediu net, pentru a fi incidente prevederile invocate de recurentele-reclamante, ce statuează că sumele reprezentând plăţi compensatorii, calculate pe baza salariului mediu net pe unitate, nu se impozitează.

Dispoziţiile punctului 4 din Planul Social, ce se referă la pachetele financiare acordate celor concediaţi colectiv, prevăd acordarea mai multor salarii medii brute la nivel de unitate, ce diferă în funcţie de vechimea în E. a celor concediaţi , astfel încât, de vreme ce indemnizaţiile de concediere au fost stabilite pe baza salariului mediu brut din E., în mod corect intimata-pârâtă a calculat şi scăzut, conform dispoziţiilor Codului Fiscal, şi impozitul legal datorat la aceste sume, de 16%, rezultând în final sumele nete pe care recurentele-reclamante le-au încasat efectiv.

Faptul că recurentele-reclamante nu au contestat, la momentul disponibilizării, cuantumul indemnizaţiilor de concediere acordate acestora, cuantum ce a fost expres indicat în deciziile de concediere, nu constituie, într-adevăr, un argument pentru respingerea acţiunii reclamantelor, însă soluţia de respingere a acţiunii pronunţată de prima instanţă apare ca fiind corectă în raport de considerentele mai sus-arătate.

În privinţa probei cu expertiză contabilă solicitată de recurentele-reclamante, la prima instanţă, această probă a fost justificat respinsă la termenul din 24.03.2009 întrucât interpretarea dispoziţiilor cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi ale Planului Social invocate de recurentele-reclamante în susţinerea acţiunii cad în sarcina instanţei de judecată şi nu a expertului, iar obiectivele expertizei solicitate de recurentele-reclamante la instanţa de fond conform notei de probe depuse la dosar (fila 121), porneau de la interpretarea susţinută de recurentele-reclamante ca fiind cea corectă, raportul de expertiză contabilă extrajudiciară invocat de recurente neconstituind un argument pentru admiterea recursului în sensul celor solicitate de acestea.

Or, de vreme ce nu se poate reţine, pentru argumentele ce preced, că recurentele-reclamante ar fi îndreptăţite la stabilirea cuantumului indemnizaţiei de concediere în sensul celor arătate de acestea, recurentele nefiind îndreptăţite nici la acordarea, separată, a indemnizaţiei de concediere prevăzută la art. 50 alin. 1 din CCM pe anul 2005, pe lângă indemnizaţia deja primită de acestea, nefiind incidente nici dispoziţiile art. 56 alin. 4 lit.j din Codul Fiscal, iar indemnizaţia de concediere acordată conform prevederilor art. 50 din CCM pe anul 2005, completate cu prevederile Planului Social, a fost corect calculată, este evident că o expertiză în sensul celor solicitate de recurente nu se justifica, proba respectivă nefiind concludentă în cauză.

Concluzionând, faţă de cele ce preced, Curtea priveşte recursurile declarate de reclamantele E. N. şi E. B.-B. ca nefondate, astfel încât în baza art. 312 alin.1 Cod pr.civilă le va respinge, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a sentinţei indicate de recurente, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică.

Pentru aceste motive

In numele legii

DECIDE

Admite excepţia invocată din oficiu şi respinge ca tardiv formulat recursul declarat de recurenta-reclamantă S. E. domiciliată în P,(...), b. 7 , A, . 3, . 12, jud. P, împotriva sentinţei civile nr.707 din 24 martie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l P r a h o v a, în contradictoriu cu recurentele-reclamante E. N. şi E. B.-B. şi intimata-pârâtă SC E. SA.

Respinge ca nefondate recursurile exercitate de celelalte două recurente E. N., domiciliată în P, str. (...) (...), nr. 67 A, . 141B, , A, .1, .7, jud. P şi E. B.-B., domiciliată în P,(...), jud. P, împotriva sentinţei civile nr.707 din 24 martie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l P r a h o v a, în contradictoriu cu intimata-pârâta SC E. SA, cu sediul în B, Calea E., nr.239, sector 1 şi recurenta-reclamantă S. E..

Irevocabilă.

Pronunţată astăzi, 27 octombrie 2009, în şedinţă publică.

Preşedinte Judecători

(...)-(...) (...) (...)-(...) (...) E.-(...) (...)

Grefier

E. T.

E./VS

6 ex./26.11.2009

d.f(...)-Trib.P

j.f.D. N.

O. D.

Operator de date cu caracter personal

Nr. notificare 3120