• Tel. 0737.043.144 si 0722.415.993
  • Luni-Vineri 10:00-18:00


Litigiu de munca. Drepturi banesti. Recurs

Hotararea nr. 1928 din data 2009-10-22
Pronuntata de Curtea de Apel Ploiesti

R O M Â N I A

 

CURTEA DE A P E L P L O I E Ş T I SECŢIA CONFLICTE DE MUNCĂ

DOSAR NR(...) ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

 

D E C I Z I A NR. 1928

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2009

Preşedinte – (...) (...)

Judecători – (...)-(...) (...)

(...) M.

Grefier – T. Ş.

 

Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamanţii E. F., E. B., T. M., E. H., N. C, B. U., U. B., B. O. F., H. N. U., toţi cu domiciliul ales la Cabinet avocat D. L. N., cu sediul în comuna E. nr.772, judeţul P, împotriva sentinţei civile nr. 433 din 16 februarie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l P r a h o v a, în contradictoriu cu pârâta S.C. E. SA, cu sediul în B, Calea E. nr.239, sector 1.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică a răspuns avocat E. M. din B a r o u l d e Avocaţi P, pentru intimata pârâtă SC E. SA B, lipsind recurenţii reclamanţi.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă care învederează instanţei că recursul este motivat în termen şi scutit de plata taxei de timbru.

Avocat E. M. pentru intimata pârâtă arată că alte cereri nu mai are de formulat.

Curtea ia act de această declaraţie şi constatând cauza în stare de judecată acordă cuvântul în dezbateri.

Avocat E. M., pentru intimata pârâtă SC E. SA B, solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei ca fiind legală şi temeinică.

Prima instanţă a făcut o justă apreciere a probelor dosarului şi a dispoziţiilor legale în materie atunci când a respins acţiunea, constatând că la data disponibilizării reclamanţii şi-au încasat drepturile salariale reprezentând indemnizaţie de concediere.

 

C U R T E A

 

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul T r i b u n a l u l u i P r a h o v a la nr(...), reclamanţii B. O. F., H. N. U., E. F., E. B., T. M., E. H., N. C, B. U., U. B. au chemat în judecată pe pârâta SC E. SA B, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei reprezentând indemnizaţie minimă de concediere actualizată cu indicele de inflaţie de la data scadenţei până la data plăţii efective.

În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că au fost salariaţii pârâtei şi au fost disponibilizaţi din motive ce nu ţin de persoana salariaţilor, astfel încât conform art.50(1) din C.C.M.2005-2006 trebuiau să primească la momentul indisponibilizării drept compensaţie, o indemnizaţie minimă de concediere în funcţie de vechimea în muncă în E., de 1,5 până la 4 salarii medii nete.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că dispoziţiile art.50 din CCM au fost înlocuite în avantajul salariaţilor, cu cele prevăzute la pct.4 din Planul Social, ca urmare a negocierilor purtate între G. E. şi SC E. SA şi, aceste ultime dispoziţii au devenit obligatorii pentru ambele părţi semnatare.

În cauză s-a administrat proba cu acte, reclamanţii depunând la dosar copia carnetelor de muncă şi a cărţilor de identitate, iar pârâta a depus Planul Social- versiunea finală din 21.04.2005, copia CCM pe anii 2005-2008.

După administrarea probatoriilor cu înscrisuri, prin sentinţa civilă nr.433 din 16 februarie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l P r a h o v a, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că potrivit cărţilor de muncă existente la dosar, reclamanţii au avut calitatea de salariaţi ai pârâtei, contractele de muncă încetându-le în baza art. 65 şi 66 din Codul muncii .

A mai reţinut instanţa de fond că, potrivit menţiunilor din carnetele de muncă, cu ocazia încetării contractului individual de muncă, reclamanţii au primit diverse sume de bani cu titlu de indemnizaţie de concediere, menţionându-se că valoarea indemnizaţiei de concediere va fi acordată salariatului cu respectarea prevederilor art.50 din CCM, completate cu prevederile planului social, ţinând cont de vechimea în E. a salariatului.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că art.50 din CCM pe anii 2005- 2007 prevede că, în cazul concedierii pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorul îi plăteşte în funcţie de vechimea acestuia, o indemnizaţie minimă de concediere după cum urmează: de la 0 la 3 ani - 1,5 salarii medii nete; de la 3 la 10 ani trei salarii medii nete; peste 10 ani cinci salarii medii nete, menţionându-se la alin.4 al aceluiaşi articol, că prevederile domeniului vizat se completează cu prevederile Planului Social însuşit de părţi.

Tot instanţa de fond a reţinut că, la punctul 4 din Planul social se prevede că angajaţii vor primi în funcţie de vechimea în E., următoarele pachete financiare cu titlu de indemnizaţii de concediere: 0,5 – 5 ani – opt salarii medii brute pe E.; 5-15 ani - douăsprezece salarii medii brute pe E. şi peste 15 ani - cincisprezece salarii brute pe E..

A mai reţinut instanţa de fond că, din probele administrate în cauză, rezultă că reclamanţii au fost salariaţii pârâtei, contractele de muncă încetându-le în baza art.65 şi 66 din CCM, ocazie cu care aceştia au primit diverse sume de bani cu titlu de indemnizaţie de concediere, în funcţie de vechimea avută în E., în conformitate cu dispoziţiile art.50 din CCM, completat cu art.4 din Planul Social.

S-a apreciat de instanţa de fond că, atât timp cât reclamanţii au primit indemnizaţiile de concediere prevăzute de art.50 din CCM completat cu art.4 din Planul social, înseamnă că pretenţia lor de a fi obligată pârâta la plata unei alte indemnizaţii de concediere, este neîntemeiată.

De asemenea, instanţa de fond a apreciat că susţinerea reclamanţilor în sensul că indemnizaţia minimă de concediere prevăzută de art.50 din CCM este distinctă de plăţile compensatorii prevăzute de art.4 din Planul social, nu poate fi avută în vedere, întrucât prin Planul Social s-a avut in vedere crearea unor condiţii mai avantajoase pentru salariaţi decât cele prevăzute de art.50 din CCM şi nicidecum cumularea acestor drepturi salariale.

S-a mai apreciat de instanţa de fond că în cazul în care prin Planul social s-ar fi urmărit să se plătească cumulat indemnizaţiile de concediere, ar fi însemnat ca în Planul Social să se prevadă în mod expres că, pe lângă indemnizaţia de concediere prevăzută de art.50 din CCM, fiecare salariat urmează să mai primească şi indemnizaţia de concediere prevăzută de art.4 din Planul social.

Or, art.4 din Planul social prevede plata unor indemnizaţii de concediere mai mari decât cele prevăzute în art.50 CCM şi nicidecum cumularea lor deoarece, în caz contrar ar însemna să se achite pentru concedierile ce nu ţin de persoana salariatului, aceleaşi drepturi salariale, respectiv pachete financiare cu titlu de indemnizaţii de concediere de două ori, ceea ce este inadmisibil.

Astfel, întrucât motivele concedierilor nu ţineau de persoana salariaţilor, în urma negocierilor s-a întocmit Planul Social prin care s-a decis ca salariaţii să beneficieze de sume de bani mai mari, cu titlu de indemnizaţii de concediere, decât cele prevăzute de art.50 CCM, respectiv, în funcţie de vechimea fiecăruia, să beneficieze de un număr mai mare de salarii medii brute pe E. decât cele prevăzute prin art.50 CCM, negociindu-se astfel condiţii mai avantajoase pentru salariaţi şi nicidecum să se cumuleze indemnizaţiile de concediere.

Prin urmare, tribunalul, ţinând seama că reclamanţii au primit indemnizaţiile de concediere, astfel cum au fost prevăzute în art.50 din CCM şi negociate prin Planul social, a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, criticând-o ca nelegală şi netemeinică, în baza art. 304 pct. 9 Cod pr.civilă.

În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că indemnizaţia minimă de concediere nu trebuia acordată cumulat cu Planul social, întrucât prevederile privind concedierea colectivă se cumulează, în baza art. 50 alin.4, cu cele ale Planului social. Prin concluziile sale, instanţa de fond a încălcat şi prevederile art. 10 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură conform căruia, în lipsa unui consens, dispoziţiile acestuia se interpretează în favoarea salariatului.

Se mai precizează că instanţa de fond a interpretat în mod greşit disp.art. 6 din decizia de concediere, întrucât şi acest articol prevede respectarea art. 50 din CCM, completată cu prevederile Planului social.

Coroborarea dintre cele două articole sus-menţionate se menţine şi prin dispoziţiile Contractelor colective de muncă pentru anii 2005, 2006, 2007.

Totodată, recurenţii consideră că nu erau obligaţi să atace decizia de concediere în termen de 30 zile, avându-se în vedere că se aplică termenul de prescripţie de 3 ani în baza art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii.

Analizând actele şi lucrările dosarului în funcţie de prevederile legale aplicabile cauzei şi sub toate aspectele, conform art. 3041 Cod pr.civilă, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.

Potrivit dispoziţiilor art.50(1) din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2006 (denumit în continuare CCM) în cazul concedierilor care nu ţin de persoana salariatului, angajatorul îi plăteşte, în funcţie de vechimea acestuia, o indeminizaţie minimă de concediere, stabilită pe tranşe, astfel : de la 6 luni la 3 ani-un salariu mediu net, de la 3 la 10 ani-două salarii medii nete, de la 10 la 15 ani-trei salarii medii nete, iar peste 15 ani-patru salarii medii nete.

Art.50(2,3) din acelaşi contract stabileşte că, în situaţia concedierilor colective, se va porni de la formula de calcul utilizată în situaţia similară precedentă, valorile efective urmând a fi acordate după negocierea cu G. E..

Astfel cum, în mod corect, tribunalul a interpretat şi aplicat clauzele contractuale sus-citate, indemnizaţiile de concediere stabilite în art.50 alin.1 şi 2 sunt distincte, după cum concedierea a fost dispusă individual sau colectiv, aşa încât, faţă de reclamanţii, care au fost concediaţi ca urmare a desfiinţării posturilor în cadrul reorganizării activităţii E. SA, aprobate prin hotărârile Consiliului de Administraţie din 7 iunie şi respectiv 9 august 2006 (filele 17-31) sunt incidente dispoziţiile art.50(2) din CCM, iar nu cele ale art.50(1) care interesează numai sub aspectul formulei de calcul.

Acesta este motivul pentru care art.50(4) stabileşte că „prevederile domeniului vizat în prezentul articol se completează cu prevederile Planului Social” anexă la contract (fila 47-52) care la pct.4, denumit „pachete financiare” materializează efectiv întinderea indemnizaţiilor de concediere şi modalitatea de calcul a acestora, pentru situaţia concedierilor colective.

Interpretarea dată de recurenţii-reclamanţi dispoziţiilor art.50(4) sus-citat are caracter pur speculativ şi nu poate fi primită, în condiţiile în care la momentul disponibilizării lor din motive ce nu ţin de persoana salariatului, sindicatul şi-a dat acordul cu privire la concedierea dispusă prin deciziile ale căror copii au fost depuse la dosar, acord prin care s-a confirmat respectarea clauzelor Contractului Colectiv de Muncă şi ale Planului Social (filele 17-31).

În aceste condiţii, stabilirea şi acordarea sumei de câte 19.933 lei achitată efectiv fiecărui recurent-reclamant, într-o singură tranşă, încă din anul 2006 de către angajator, corespunde întrutotul clauzelor contractuale din CCM 2006, valoarea concretă a acestei sume cu titlu de indemnizaţii de concediere fiind negociată cu G. E. al cărui reprezentant a semnat pe fiecare din deciziile de încetare a raporturilor de muncă emise.

Deşi recurenţii-reclamanţi au susţinut prin precizarea acţiunii (fila 57) că la calcularea indemnizaţiilor de concediere, angajatorul a ignorat majorările salariale de 13% pentru anul 2005 şi de 10% pentru anul 2006 ce trebuiau aplicate la salariul mediu brut al anului 2004, aşa cum s-a prevăzut în Planul Social, acesta constituind un motiv de critică în recurs, Curtea reţine că potrivit adresei nr.1482/2005 (fila 8) urmare negocierii dintre Patronat şi Federaţia Sindicală G. E., salariile de bază ale personalului s-au majorat cu 13% de la data de 1 ianuarie 2005, procent aplicat la salariul mediu brut din anul 2004, iar în anul 2006 cu 10%.

Pe de o parte, recurenţii-reclamanţi au confirmat, încă de la introducerea acţiunii, prin calculul pe care l-au anexat acţiunii, susţinerea pârâtei că pentru anul 2004 salariul mediu brut a fost de 1400 lei, iar pentru anul 2006-de 1582 lei (fila 46) aşa încât indemnizaţiile de concediere ale reclamanţilor au fost corect stabilite ca fiind rezultatul produsului dintre această bază de calcul şi câte 15 salarii la care aveau dreptul în raport de vechimea în unitate, conform art.50(1) din CCM comb.cu pct.4 din Planul Social, adică 19.933 lei.

Nu corespunde realităţii susţinerea recurenţilor-reclamanţi că “Planul Social nu se referă la aplicarea procentului de majorare a salariilor din anul anterior disponibilizării” câtă vreme, în mod explicit, pct.4 al acestui Plan stabileşte că, pentru anul 2005, salariul mediu brut din E. este cel din 2004 majorat în anii următori direct proporţional cu acelaşi procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în contractul colectiv de muncă.

Drept urmare, cum la valoarea totală a indemnizaţiilor de concediere, corect calculate de intimata-pârâtă, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, s-a aplicat cota de impozitare legală, Curtea constată că nu se impunea efectuarea unei expertize de specialitate care să verifice susţinerile reclamanţilor şi nu există motive întemeiate pentru a reforma soluţia pronunţată de instanţa de fond, sumele finale stabilite cu acest titlu şi pe care recurenţii-reclamanţi le-au încasat la scurt timp după încetarea raporturilor de muncă, fiind conforme clauzelor contractuale semnate de ambele părţi, astfel că, în temeiul art.312 Cod pr.civ., recursul va fi respins ca nefondat cu consecinţa menţinerii sentinţei atacate, care este legală şi temeinică.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E :

 

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii E. F., E. B., T. M., E. H., N. C, B. U., U. B., B. O. F., H. N. U., toţi cu domiciliul ales la Cabinet avocat D. L. N., cu sediul în comuna E. nr.772, judeţul P, împotriva sentinţei civile nr.433 din 16 februarie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l P r a h o v a, în contradictoriu cu pârâta S.C. E. SA, cu sediul în B, Calea E. nr.239, sector 1.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 22 octombrie 2009.

 

PRESEDINTE, JUDECATORI,

(...) (...) (...) (...) (...) (...) M.

 

 

GREFIER,

T. Ş.

 

 

Red.C.P.

Tehnored./S.Ş.

12 ex./17.12.2009

dosar fond- (...) T r i b u n a l u l P r a h o v a

judecători fond- N. H.; N. R

operator de date cu caracter personal

număr notificare 3120/2006

 

 

 

Emis 10 comunicări/17.11.2009

Grefier

 

 

 

  1. E. F.,

  2. E. B.,

  3. T. M.,

  4. E. H.,

  5. N. C,

  6. B. U.,

  7. U. B.,

  8. B. O. F.,

  9. H. N. U.,

  10. S.C. E. SA,

Toate spetele


Sus ↑