Cabinet avocat Dreptul muncii

• R O M A N I A -

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

DOSAR NR(...)

Format vechi nr.3159/2009

SECŢIA A VII A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND

CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

Decizia Civilă Nr.5049/R

Şedinţa publică din data de 07 iulie 2009

Curtea compusă din:

PRESEDINTE (...) (...)

JUDECĂTOR (...) (...) (...)

JUDECĂTOR (...) O. (...)

GREFIER D. N.

Pe rol fiind pronunţarea asupra recursului declarat de către recurenta-pârâtă Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului - AVAS - împotriva sentinţei civile nr.7883 din data de 17.12.2008, pronunţată de către T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a VIII a Civilă Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.31158/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul-reclamant N. N. - având ca obiect „plată despăgubiri”.

Dezbaterile în fond au avut loc în şedinţa publică de la data de 30 iunie 2009, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitate recurentei-pârâte A.V.A.S. de a formula şi prezenta la dosar concluzii scrise, a amânat pronunţarea pentru azi, 07 iulie 2009, când a dat următoarea decizie:

C U R T E A,

Asupra recursului civil de faţă constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.7883/17.12.2008 pronunţată în dosarul nr(...), T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis în parte contestaţia, formulată de reclamantul N. N. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului; a dispus anularea Ordinului de concediere nr. 939/02.06.2008.

A obligat intimata să reintegreze contestatorul pe postul deţinut anterior concedierii, la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul începând cu data concedierii şi până la reîncadrare.

A obligat intimata la plata către contestator a sumei de 10.000 RON daune morale; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind anularea adresei nr. P/3259/14.05.2008.

A obligat intimata la plata cheltuielilor de judecată de 7500 RON în favoarea contestatorului.

În considerente a reţinut că recurentul-contestatorul N. N. a fost angajatul intimatei AVAS, ocupând funcţia de Director General Adjunct în cadrul Direcţiei Generale Valorificare Creanţe.

Prin Ordinul nr.939/02.06.2008 intimata a dispus concedierea contestatorului în temeiul dispoziţiilor art.65 din Codul muncii.

Analizând decizia sus-menţionata prin prisma menţiunilor obligatorii pe care aceasta trebuie să le cuprindă sub sancţiunea nulităţii absolute, instanţa a apreciat că decizia de concediere a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art.74 lit. b) din Codul muncii.

Potrivit dispoziţiilor art.74 lit. b) decizia de concediere trebuie să cuprindă în mod obligatoriu "durata preavizului". Este evident că prin "durata preavizului" se înţelege data când a început să curgă şi cea a expirării preavizului, cu precizarea eventual a cauzelor care au determinat suspendarea preavizului conform art.74 alin.2 Codul muncii şi care au dus la prelungirea duratei acestuia. Menţionarea "duratei preavizului" nu înseamnă precizarea numărului de zile acordate ca preaviz pentru că acest număr rezultă din contractul individual de muncă sau din contractul colectiv de muncă.

În cazul dedus judecaţii, angajatorul nu numai că a omis să indice în decizie durata preavizului, ci a dispus acordarea acestuia concomitent şi nu anterior, cum era firesc.

Prin definiţie preavizul presupune înştiinţarea prealabilă a celeilalte părţi despre încetarea raporturilor de muncă având drept scop evitarea consecinţelor negative pe care le-ar produce denunţarea unilaterala a contractului, pentru salariat reglementarea preavizului constituind şi o garanţie a dreptului la muncă şi a stabilităţii în muncă.

Aşadar, preavizul în scopul concedierii reprezintă înştiinţarea făcută salariatului de către angajator despre intenţia de a-i desface într-un viitor apropiat contractul de muncă.

Aşadar, preavizarea trebuie să aibă loc înainte de emiterea deciziei de concediere şi nu o dată cu emiterea acesteia, pentru că, în conformitate cu dispoziţiile art.75 Codul muncii decizia de concediere produce efecte în sensul încetării raporturilor de muncă de la data comunicării ei salariatului, ori, curgerea preavizului după această dată este lipsită de sens câtă vreme raportul de muncă şi-a încetat existenţa potrivit dispoziţiilor legale. În speţă, intimata, prin decizia de concediere, prevede în art.2 din dispozitiv că la expirarea duratei preavizului încetează contractul de muncă al reclamantului, cu inculcarea dispoziţiilor art.75 Codul muncii.

Instanţa a apreciat de asemenea, că decizia de concediere este ilegală, întrucât cauza desfiinţării postului ocupat de contestator este O. şi neserioasă.

Practica judecătorească şi doctrina de specialitate au stabilit că măsura concedierii se justifică dacă se face dovada că efectiv a avut loc o reorganizare şi restrângere a activităţii angajatorului, impusă de nevoile societăţii.

Chiar în preambulul ordinului de concediere contestat se arată că modificarea structurii organizatorice a AVAS s-a impus ca urmare a aplicării dispoziţiilor HG nr.68/2008 pentru modificarea şi completarea art.4 din HG nr.937/2004 privind organizarea şi funcţionarea AVAS care a avut ca rezultat concedierea colectivă la nivelul AVAS şi ca efect diminuarea numărului de posturi de la 610 la 510, exclusiv preşedintele şi vicepreşedintele.

Cu alte cuvinte, intimata susţine că motivul care a stat la baza desfiinţării postului ocupat de contestator a fost finalizarea procedurii concedierii colective a 100 salariaţi prevăzută de HG nr.68/2008 or, instanţa apreciază că acest motiv nu este unul serios.

În întâmpinare intimata arată că „după consumarea etapei ce a privit strict concedierea colectivă, s-a procedat la modificarea structurii organizatorice şi a S. AVAS, bazată pe principii de eficienţă, coerenţă, corelare a atribuţiilor la nivelul AVAS şi pe fiecare activitate în parte, cu echilibrarea volumului de muncă pe fiecare salariat AVAS".

Instanţa a reţinut că HG nr.68/2008, ce prevedea limitarea numărului salariaţilor AVAS de la 610 la 510 nu stabilea care dintre posturi urmau să fie desfiinţate şi cu atât mai puţin nu interzicea desfiinţarea posturilor de conducere precum cel deţinut de contestator.

Articolul unic - punctul 2 din HG dispunea doar că - concedierile colective trebuiau să fie realizate conform dispoziţiilor legale şi ale CCM aplicabil, rămânând practic la latitudinea AVAS să decidă în funcţie de necesităţile instituţiei care erau cele 100 de posturi de care se putea dispensa.

Instanţa a considerat că dacă nu s-a apreciat de către AVAS la momentul realizării procedurii concedierii colective că postul deţinut de contestator nu era necesar, această instituţie nu poate invoca acum, după finalizarea procedurii concedierii colective a salariaţilor, împrejurarea că postul contestatorului ar fi devenit inutil, cu atât mai mult cu cât instanţa reţine că nu a intervenit după momentul concedierii o împrejurare, o situaţie sau un alt eveniment legislativ care să nu fi fost prevăzute la momentul efectuării concedierii colective şi care să fi impus o nouă reorganizare a societăţii şi o nouă modificare a organigramei societăţii.

Pe de altă parte, se poate aprecia că AVAS a încălcat chiar dispoziţiile HG nr.68/2000 de care se prevalează, de vreme ce, deşi acest act normativ stabilea că numărul de posturi în cadrul AVAS la nivelul anului 2008 este de 510 salariaţi, excluzând posturile de preşedinte şi vicepreşedinte, restul până la 610 urmând să fie concediaţi colectiv, AVAS a decis să concedieze 100 salariaţi prin concediere colectivă, iar pe unii dintre salariaţi, în număr de 5, printre care şi contestatorul, prin concediere individuală şi, mai mult, a decis din exces de zel să treacă sub limita de 510 posturi stabilită prin hotărâre de guvern, reducând numărul de salariaţi la 505 (100 concediaţi colectiv şi 5 individual) aşa cum rezultă din statul de funcţii aflat în copie la filele 101-120 din dosar.

Întrucât instanţa a apreciat că Ordinul nr.939/22.05.2008 este netemeinic şi nelegal, a admis în parte contestaţia formulată, a dispus anularea acestui ordin, iar în temeiul dispoziţiilor art.78 din Codul muncii a obligat intimata să reintegreze contestatorul pe postul deţinut anterior concedierii şi să plătească acestuia o despăgubire egală cu salariile de care a fost lipsit.

Instanţa a respins capătul de cerere privind anularea adresei cu nr. P/3259/14.05.2008 întrucât acest act reprezintă doar o ofertă făcută de angajator contestatorului, în sensul ocupării unui alt post de expert jurist (deşi acest post nu era vacant aşa cum rezultă din însuşi cuprinsul adresei), ca alternativă la concedierea individuală.

Această adresă nu şi-a produs efecte în sensul modificării raporturilor de muncă dintre părţi, astfel încât aceasta nu intră sub jurisdicţia muncii.

Instanţa a admis în parte capătul de cerere privind plata daunelor morale, sens în care a obligat intimata să plătească contestatorului suma de 10.000 RON, întrucât apreciază că prin concedierea sa abuzivă contestatorul a suferit un prejudiciu moral ce trebuie reparat.

Împotriva sus-menţionatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, înregistrat pe rolul Curţii de A P E L B U C U R E Ş T I – Secţia a VII-a sub nr(...).

În susţinerea recursului a arătat că niciuna din aprecierile instanţei de fond referitoare la modul de interpretare ş aplicare a dispoziţiilor art. 74 lit. b) nu poate constitui cauză de anulare a ordinului de concediere cel puţin pentru următoarele motive:

Ordinul de concediere cuprinde elementul prevăzut de art.74 lit. b) "durata preavizului".

Astfel, art. 1 din Ordin cuprinde menţiunea expresă că se acordă intimatei un preaviz plătit de 20 de zile lucrătoare.

Noţiunea "durata preavizului” nu poate avea decât înţelesul literal al termenului, respectiv numărul de zile socotit de la înştiinţarea făcută de una dintre părţi celeilalte cu privire la încetarea raporturilor de muncă şi până la încetarea efectivă a contractului de muncă. Această noţiune se regăseşte nu numai în cadrul art. 73 şi 74, dar şi în cadrul art. 79 din Codul muncii care, la alin. 7, prevede: "Contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz".

Interpretarea dată de instanţa de fond art. 75 din Codul muncii, conform căreia „decizia de concediere produce efecte în sensul încetării raporturilor de muncă la data comunicării ei salariatului" este în mod evident eronată câtă vreme articolul citat stabileşte că „Decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului". Este evident că "de la data" înseamnă ”începând cu data" şi nicidecum "la data".

Coroborând dispoziţiile art.74 lit. b) cu dispoziţiile art.75 din Codul muncii, rezultă că decizia de concediere, cuprinzând
durata preavizului produce efecte faţă de salariat începând cu data comunicării ei, data încetării efective a contractului de muncă depinzând de curgerea integrala a termenului de preaviz care, aşa cum prevede art.73 din Codul muncii, este susceptibil de suspendare.

Recurenta a învederat Curţii de Apel că, prin contestaţia formulată, intimatul-contestator nu invocă niciunul din motivele de nelegalitate „identificate" de instanţa de fond, nu a pretins că nu a beneficiat de preavizul de 20 de zile acordat de angajator şi nici că raporturile sale de muncă ar fi încetat la data comunicării ordinului.

În ceea ce priveşte aprecierea instanţei că "decizia de concediere este ilegală întrucât cauza desfiinţării postului ocupat de contestator este O.” recurenta susţine că reorganizarea structurii organizatorice a AVAS prin redimensionarea numărului de posturi de conducere raportat la funcţiile de execuţie, precum şi recorelarea atribuţiilor direcţiilor generale a fost cauza reală şi serioasă a desfiinţării postului ocupat de intimatul-contestator.

În baza prerogativei angajatorului de a stabili organizarea şi funcţionarea unităţii (art. 40 alin. 1 lit. a din Codul muncii) este fără îndoială că acesta stabileşte regulile de desfăşurare şi organizare a activităţii.

În cadrul AVAS, ca urmare a aplicării dispoziţiilor HG nr. 68/2008, au avut J. două etape:

- concedierea colectivă aprobata prin HG nr. 68.2008;

- aprobarea structurii organizatorice si a S.-ului AVAS.

Astfel, măsura desfiinţării Direcţiei Generale Valorificare Creanţe, şi implicit a postului de director general adjunct al acestei direcţii generale a fost consecinţa firească a adoptării unei noi structuri organizatorice a AVAS şi a unui S..

Conform art. 7 alin.1 lit. b) din OUG nr.23/2004, competenţa stabilirii
structurii organizatorice a AVAS aparţine exclusiv D. şi nu instanţei
judecătoreşti, cum greşit a apreciat instanţa de fond.

Această măsură a fost determinată de diminuarea portofoliului de creanţe bancare (preluate de la fostele E. şi Banca Agricola), fiscale (cele existente în soldul CNAS la data de 30 iunie 2003) şi comerciale, fiind o realitate, nu numai notorie, dar şi invocată în documentele existente în dosar, dar despre care instanţa de fond nu pomeneşte nici măcar o dată în sentinţa pronunţată.

În concluzie, având în vedere că motivele care au stat la baza formării convingerii instanţei de fond, că măsura concedierii intimatului este netemeinică sunt pe de o parte străine de natura pricinii, iar pe de altă parte lipsite de fundament real, recurenta solicită Curţii să constate că Ordinul nr.939/2008 este nu numai legal, dar şi temeinic şi, în consecinţă, să se admită recursul şi să se respingă
contestaţia prin care s-a solicitat anularea acestui ordin.

Recurenta solicită instanţei să constate că desfiinţarea postului intimatului este efectivă. Conform noii organigrame a AVAS, aprobată în 12.05.2008 a fost desfiinţat postul intimatului, ca urmare a desfiinţării Direcţiei Generale Valorificare Creanţe. În mod logic, acest post nu mai figurează nici în noul stat de funcţii, valabil de la 02.06.2008, aprobat prin Ordinul nr. 450/2.06.2008.

Cât priveşte obligarea AVAS la plata daunelor morale în sumă de10.000 lei, dacă recurenta ar lua în considerare admisibilitatea acordării daunelor morale în cazul desfacerii contractului de muncă pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, acestea ar trebui să-şi găsească suport în prejudiciul moral suferit de salariat, pe planul aprecierii sociale a conduitei sau priceperii profesionale a acestuia în legătură cu munca.

Or, instanţa de fond nu a arătat în ce mod şi cât a suferit intimatul pe planul aprecierii sociale a conduitei sau priceperii profesionale, ca urmare a concedierii pentru motive neimputabile persoanei salariatului.

Daunele morale ar trebui să-şi găsească suport în prejudiciul moral suferit de salariat, dar simpla afirmare a unor suferinţe psihice şi atingerea adusă prestigiului profesional al persoanei, nesusţinută de probe, nu face admisibilă acordarea acestora.

Admiterea acestei cereri este condiţionată de producerea unui minimum de probe şi de indicii din care să rezulte atât existenţa prejudiciului moral adus salariatului, cât şi întinderea acestuia, întrucât nu se poate prezuma nici existenţa, nici întinderea prejudiciului personal nepatrimonial din însăşi existenţa măsurii desfacerii contractului de muncă.

Tribunalul a stabilit că suferinţa psihică îndurată de intimat ca urmare a faptului că nu mai ocupa postul de director general adjunct al Direcţiei Generale Valorificare Creanţe (desfiinţată) este atât de mare, încât a obligat AVAS la plata sumei de 10.000 lei, fără a motiva în vreun fel modul în care s-a ajuns la acest cuantum şi fără a solicita intimatului vreo probă în acest sens.

Această sentinţă reprezintă un precedent periculos de natură a crea în rândurile salariaţilor AVAS convingerea că posturile deţinute nu vor putea fi niciodată desfiinţate, chiar dacă restrângerea treptată a activităţii instituţiei reclamă în permanenţă reorganizări şi reduceri de personal.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a susţinut caracterul fondat al tuturor considerentelor instanţei de fond referitoare la motivele de nelegalitate a Ordinului nr. 939/02.06.2008, cu consecinţa şi a temeiniciei obligării AVAS la plata daunelor morale.

Cercetând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că acesta este fondat.

Într-adevăr, se reţine, pe de o parte, că statuând asupra nevalabilităţii ordinului de concediere pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 74 şi 75 din Codul muncii, referitoare la durata preavizului şi momentul încetării raporturilor de muncă, prima instanţă a depăşit limitele învestirii, pronunţându-se asupra unor temeiuri de fapt şi de drept neinvocate de reclamant şi nepuse în discuţia părţilor, fiind încălcate principiile disponibilităţii, contradictorialităţii, respectării dreptului la apărare şi asigurării egalităţii armelor părţilor în proces ca părţi componente ale unui proces echitabil.

Pe de altă parte, aprecierile referitoare la nerespectarea termenului de preaviz sunt şi eronate, dispoziţiile art. 73 alin. 1 şi 78 alin. 1 lit. b) din Codul muncii fiind pe deplin respectate, astfel, ordinul contestat cuprinde durata de 20 de zile a preavizului, ce începe să curgă de la data comunicării acestui ordin, producând efectul încetării raporturilor de muncă la data expirării lui, ceea ce satisface atât natura de înştiinţare prealabilă şi raţiunea acordării termenului de preaviz, cât şi dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 53/2003, care se opun ca decizia de concediere să producă efecte anterior comunicării ei, dar nu împiedică producerea acestor efecte la un anumit termen de la data comunicării.

Sub aceste aspecte, cerinţele imperative ale legii sunt îndeplinite, în sensul că salariatul a beneficiat de preaviz anterior desfacerii raporturilor de muncă, efectele contractului său individual de muncă încetând la data expirării acestuia.

Ordinul atacat este legal şi prin raportare la dispoziţiile art. 65 alin. 2 din Codul muncii care cer ca desfiinţarea locurilor de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, caracterul real, efectiv şi serios presupunând ca locul de muncă să nu se mai regăsească în structura organizatorică a instituţiei, să fi fost realmente suprimat, iar nu reorganizat sau reînfiinţat sub o altă denumire, eventual ocupat de o altă persoană, concomitent sau ulterior concedierii, într-un timp faţă de care se poate presupune că postul nu a fost în mod real desfiinţat.

Astfel, instituţia dispune de obiectul activităţii sale, în condiţiile legii asumându-şi şi riscul desfiinţării acesteia, astfel că, prin organele sale deliberative, poate decide desfiinţarea oricărui loc de muncă, aparţinându-i şi aprecierea cu privire la utilitatea acestuia, apreciere ce nu poate fi suplinită de o opţiune a instanţei în sensul că, faţă de rezultatele instituţiei, starea financiară şi economică a acesteia sau cea care s-ar produce în urma reorganizării, s-ar impune menţinerea în continuare a locului de muncă. Organizarea activităţii instituţiei în condiţiile cele mai profitabile rentabilităţii şi eficienţei acesteia este exclusiv la latitudinea legii (în sens larg) şi a organelor prin care se exprimă voinţa acesteia, în speţă, prin hotărârea Consiliului de Supraveghere şi Îndrumare aprobându-se noua structură organizatorică cu consecinţa desfiinţării Direcţiei Generale Valorificare Creanţe şi alte posturi de director general adjunct al acesteia, ocupat de reclamantul-intimat.

Din această perspectivă, este irelevant că desfiinţarea postului în discuţie nu-şi are cauza direct şi nemediat în prevederile HG nr. 68/2000, fiind numai ocazionată de punerea în aplicare a acesteia, ceea ce a făcut inevitabilă restructurarea şi dat fiind că exigenţele art. 65 din Codul muncii sunt îndeplinite, ca de altfel şi cele ale articolelor 73-75, care circumscriu condiţiile de fond şi formă pe care trebuie să le satisfacă decizia de concediere.

Sunt nepertinente, din perspectiva obiectului acţiunii, naturii, şi conţinutului ordinului contestat, motivele acţiunii reclamantului referitoare la modificarea unilaterală a contractului individual de muncă (în speţă operând o concediere, subsecventă propunerii unui alt loc de muncă, în respectul şi în condiţiile art. 64 din Codul muncii), respectiv la îndeplinirea obligaţiilor de informare (în materie de concediere aceasta fiind satisfăcută prin preavizarea salariatului, informarea asupra locurilor de muncă vacante şi comunicarea deciziei de concediere), după cum instanţa nu este îndrituită nici să se pronunţe asupra unui alt post pe care ar fi fost îndreptăţit salariatul să-l ocupe, pe baza meritelor şi experienţei, fiind limitată la verificarea legalităţii şi temeiniciei concedierii.

Or, sub acest aspect, astfel cum s-a argumentat anterior, în speţă a avut loc o concediere individuală, în condiţiile art. 65 din Codul muncii, ce-şi are cauza în reorganizarea instituţiei şi dispoziţia expresă a C.S.I. în sensul desfiinţării direcţiei al cărei director general adjunct era contestatorul, conţinută într-o hotărâre pe care avea competenţa s-o adopte, nerevocată şi neanulată în instanţă, astfel că nu pot fi reţinute motivele legate de caracterul nelegal, netemeinic, abuziv sau şicanatoriu al concedierii.

În consecinţă, potrivit celor expuse şi în aplicarea art. 312 alin. 3 rap. la art. 304 pct. 9 şi 304¹ C. pr. civ., Curtea va admite recursul, va modifica în parte sentinţa atacată, în sensul respingerii în tot a acţiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului - AVAS - împotriva sentinţei civile nr.7883 din data de 17.12.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a VIII a Civilă, Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.31158/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul-reclamant N. N..

Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că respinge în tot acţiunea.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 07.07. 2009.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

(...) (...) (...) (...) (...) (...) O. (...)

GREFIER,

D. N.

Red. J.

Tehnored. C.P

2 EX./08.09.2009

Jud. fond : T.A.V

O.D