Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE

MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

(8672/2008)

DECIZIA CIVILĂ NR. 1505/R

Şedinţa publică de la 10.03.2009

Curtea constituită din:

PREŞEDINTE: (...) (...) (...)

JUDECĂTOR: (...) (...)

JUDECĂTOR: (...) O. (...)

GREFIER: D. F. E.

********************************

Pe rol soluţionarea recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. N. H. – S.R.L., împotriva sentinţei civile nr.5943 din daza de 29.09.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a VIII-a - Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.25.565/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul-reclamant J. M..

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, au răspuns recurenta-pârâtă, prin avocat T. O., care depune la dosar împuternicire avocaţială emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.(...)/2008 şi intimatul-reclamant, prin avocat H. D., fără delegaţie la dosar.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care,

Intimatul-reclamant, prin avocat, depune la dosar întâmpinare şi comunică un exemplar prin intermediul preşedintelui completului şi recurentei-pârâte.

Reprezentantul avocat al recurentei-pârâte solicită amânarea cauzei, pentru a lua cunoştinţă de cuprinsul întâmpinării.

Curtea constată că intimatul-reclamant nu este reprezentat, întrucât nu s-a făcut dovada cu vreo împuternicire.

Dl. avocat care a răspuns pentru intimatul-reclamant solicită strigarea cauzei mai la urmă, pentru a depune la dosar împuternicire avocaţială.

Curtea lasă cauza la a doua strigare.

La a doua strigare a cauzei, au răspuns recurenta-pârâtă, prin dl. avocat T. O., cu împuternicire avocaţială emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.(...)/2008 şi intimatul-reclamant, personal şi asistat de dl. avocat H. D., care depune la dosar împuternicire avocaţială emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.(...)/2009.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care,

Reprezentantul avocat al intimatului-reclamant depune la dosar împuternicire avocaţială şi, la cererea preşedintelui completului, prezintă spre vizualizare şi contractul de asistenţă juridică.

Nemaifiind cereri de formulat, excepţii de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe cererea de recurs.

Recurenta-pârâtă, prin avocat, solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat. Nu solicită cheltuieli de judecată.

Intimatul-reclamant, prin avocat, solicită respingerea recursului pentru argumentele prezentate în întâmpinare. Arată că recursul nu este motivat în drept, că instanţa de fond, în mod corect a reţinut, ca fiind o decizie de concediere, această calificare, atrăgând consecinţele respingerii excepţiei inadmisibilităţii contestaţiei şi anulării deciziei informe. Nu solicită cheltuieli de judecată.

În temeiul dispoziţiilor art.150 din C o d u l d e procedură civilă, Curtea declară dezbaterile închise şi reţine cauza în pronunţare.

C U R T E A,

Asupra recursului civil de faţă, deliberând, reţine următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.5943 din data de 29.09.2008, pronunţată în dosarul nr.25565/3/LM/2008, T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a - Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, a admis acţiunea formulată de reclamantul lurii M., în contradictoriu cu pârâta S.C. N. H. – S.R.L.

A constatat nulitatea actului nr.179/2.06.2008, emis de intimată.

A dispus reintegrarea contestatorului în postul deţinut anterior emiterii actului.

A obligat intimata la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul în perioada de la data concedierii, pâna la reintegrare.

A obligat intimata la plata către contestator a drepturilor salariale aferente perioadei mai şi iunie 2008 şi la 5.000 lei cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin înscrisul intitulat notificare, înregistrat la intimată cu nr.179/2.06.2008, s-a comunicat reclamantului încetarea contractului individual de muncă începând cu data de 27.05.2008, în baza art.65 din Codul muncii. Intimata a susţinut că actul contestat nu constituie decizia de concediere propriu-zisă, ci numai o notificare a termenului de preaviz.

Din conţinutul acestui înscris nu rezultă, însă, că angajatorul a interpretat în acest mod actul pe care l-a comunicat salariatului, neexistând nici-o menţiune expresă în acest sens, astfel încât, faţă de efectele pe care le-a avut faţă de contestator, care, în acest mod, a luat cunoştinţă despre concediere, ca urmare a desfiinţării postului său (actul nefiind urmat de comunicarea unei decizii de concediere), instanţa de fond a analizat actul ce face obiectul contestaţiei, ca având natura unei decizii de concediere.

Tribunalul a avut în vedere prevederile art.62 alin.2, art.65, art.74 alin.1 şi art.268 alin.2 din Codul muncii.

Procedând la verificarea conţinutul actului de concediere, prima instanţă a constatat că aceasta nu cuprinde menţiunea obligatorie reglementată de art.62 alin.2 din Codul muncii, respectiv termenul în care măsura poate fi contestată şi instanţa competentă să judece contestaţia, astfel că a apreciat că actul contestat este lovit de nulitate absolută.

De asemenea, instanţa a constatat că, având în vedere că măsura concedierii a fost consecinţa desfiinţării postului contestatorului, societatea intimată, care avea sarcina probei potrivit art.287 din Codul muncii, nu a probat faptul că măsura concedierii este legală, în condiţiile art.65 alin.2 din Codul muncii şi anume, nu a administrat probe din care să rezulte că desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă, respectiv că postul nu se mai regăseşte în organigrama acesteia, că are o cauză reală şi că este serioasă, respectiv că este impusă de dificultăţi sau de alte cauze economice şi că nu disimulează realitatea. Singurul înscris depus la dosar îl constituie organigrama existentă la dat de 01.06.2008, din care rezultă că postul de director executiv nu există. Însă, a apreciat instanţa de fond, acest înscris nu este suficient pentru a se stabili că desfiinţarea postului reclamantului a fost efectivă, că a avut la bază o cauză reală şi serioasă.

De asemenea, a reţinut că nici critica în sensul că măsura concedierii s-a dispus în perioada incapacităţii de muncă nu este fondată. Art.60 alin.1 din Codul muncii stabileşte interdicţia de a se dispune concedierea pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical potrivit legii, însă, pe de o parte, starea de incapacitate de muncă vizează data încetării contractului de muncă, iar nu data emiterii deciziei de concediere, în speţă, concedierea operând, potrivit menţiunilor actului comunicat salariatului reclamant, după expirarea termenului de preaviz, de 60 de zile de la comunicarea actului, iar starea de incapacitate invocată de reclamant viza perioada emiterii actului de concediere. Pe de altă parte, certificatele de concediu medical depuse de contestator la dosar nu poartă viza angajatorului, astfel că se prezumă că societatea pârâtă nu a fost înştiinţată despre incapacitatea muncă a salariatului.

Astfel, măsura concedierii dispusă cu nerespectarea condiţiilor de formă prevăzută de lege este lovită de nulitate absolută, potrivit art.76 din Codul muncii.

Faţă de această situaţie, în baza art.78 din Codul muncii, tribunalul a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere, căci fără repunerea părţilor în situaţia anterioară concedierii atingerea adusă dreptului la muncă al salariatului nu s-ar repara şi nu s-ar asigura stabilitatea raporturilor de muncă. Reclamantul va fi reintegrat în funcţia deţinută, iar angajatorul va fi obligat la plata, către acesta, a despăgubirii egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data concedierii şi până la data reintegrării efective.

Prin emiterea şi comunicarea actului prin care salariatului i se făcea cunoscută măsura concedierii sale, măsură care s-a dovedit a fi nelegală, se prezumă că i s-a produs reclamantului un prejudiciu moral, constând în suferinţa şi stresul determinat de situaţia lipsirii de mijloacele necesare traiului zilnic şi întreţinerii sale, prejudiciu care se impune a fi acoperit de pârâtă, potrivit art.269 alin.1 din Codul muncii, contravaloarea prejudiciului fiind apreciată la suma de 5.000 lei.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs, motivat în termenul legal, pârâta S.C. N. H. – S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta pârâtă susţine că instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii contestaţiei împotriva
notificării nr.179/02.06.2008, în condiţiile în care, pe de o parte, a reţinut afirmaţia contestatorului însuşi, prin care acesta recunoaşte că nu i s-a comunicat decizia de desfiinţare a postului şi nu i s-au indicat nici termenul şi instanţa judecătorească la care poate face contestaţie, iar, pe de altă parte, aceeaşi instanţă, susţine că „menţiunile referitoare la termenul de contestare şi la instanţa competentă sunt, de asemenea, obligatorii", invocând, în acest sens, dispoziţiile art.62 alin.2 din Codul muncii.

Recurenta precizează că, pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat, în mod eronat, faptul că notificarea nr.179/02.06.2008 reprezintă decizia de concediere, în condiţiile în care, prin întâmpinare, societatea angajatoare a afirmat şi motivat contrariul. Astfel, s-a susţinut netemeinic: „intimata ... nu a probat faptul că ... desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă, respectiv că postul nu se mai regăseşte în organigrama acesteia”, deşi, în continuare, recunoaşte că, din noua organigramă a societăţii, rezultă că postul ocupat de contestator nu mai există.

Mai arată că instanţa de fond a invocat în considerente şi faptul că „actul (notificarea sus-amintită) nefiind urmat de comunicarea unei decizii de concediere”, dar nu a ţinut cont de afirmaţiile societăţii-pârâte, conform cărora decizia de concediere urma a se emite şi comunica angajatului după trecerea termenului de preaviz, neîmplinit încă la data punerii concluziilor pe fondul cauzei. Sub acest aspect, învederează faptul că decizia de concediere a fost emisă la data de 06.10.2008 şi comunicată angajatului, sub semnătură, la data de 13.10.2008.

Totodată, învederează că prima instanţă nu a ţinut cont de faptul că încetarea raporturilor de muncă se înscrie în cartea de muncă, în baza deciziei de concediere şi nu a unei notificări de natura celei care face obiectul prezentei cauze.

Mai precizează că acordarea de daune morale s-a făcut fără să se administreze vreo probă în dovedirea acestora, de către contestator.

Faţă de cele susmenţionate, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi motivat, iar pe fondul cauzei solicită respingerea contestaţiei, ca neîntemeiată.

În motivarea, în drept, a cererii de recurs, se invocă dispoziţiile art.299 şi următoarele din C o d u l d e procedură civilă.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a sentinţei atacate, invocând apărări de fond la motivele de recurs.

Analizând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate prin cererea de recurs, prin prisma apărărilor invocate prin întâmpinare, precum şi, din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art.304¹ Cod proc. civilă, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Întrucât recurenta-pârâtă S.C. N. H. – S.R.L. nu a indicat temeiurile juridice ale cererii sale de recurs, indicând doar generic dispoziţiile art.299 şi următoarele din C o d u l d e procedură civilă, Curtea, făcând aplicarea dispoziţiilor art.306 alin.3 din C o d u l d e procedură civilă, apreciază că dezvoltarea motivelor de fapt invocate face posibilă încadrarea acestora în dispoziţiile art.304 pct.8 şi pct.9 din C o d u l d e procedură civilă, astfel că va analiza recursul prin prisma acestor temeiuri de drept.

Cât cererea de recurs, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art.58 din Codul muncii (adoptat prin Legea nr.53/2003) – legea cadru în materia raporturilor juridice de muncă şi în cea a conflictelor de muncă,

„(1) Concedierea reprezinta incetarea contractului individual de munca din initiativa angajatorului.

(2) Concedierea poate fi dispusa pentru motive care tin de persoana salariatului sau pentru motive care nu tin de persoana salariatului.”.

Potrivit dispoziţiilor art.65 din Codul muncii:

(1) Concedierea pentru motive care nu tin de persoana salariatului reprezinta incetarea contractului individual de munca, determinata de desfiintarea locului de munca ocupat de salariat ca urmare a dificultatilor economice, a transformarilor tehnologice sau a reorganizarii activitatii.

(2) Desfiintarea locului de munca trebuie sa fie efectiva si sa aiba o cauza reala si serioasa, dintre cele prevazute la alin. (1).”.

Conform dispoziţiilor art.74 din acelaşi cod:

(1) Decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu:

a) motivele care determina concedierea

b) durata preavizului;

c) criteriile de stabilire a ordinii de prioritate, conform art. 70 alin

(2) lit. d);

d) lista tuturor locurilor de munca disponibile in unitate si

termenul in care salariatii urmeaza sa opteze pentru a ocupa

un loc de munca vacant, în conditiile art. 64.”.

Faţă de dispoziţiile legale suscitate, Curtea apreciază că în mod corect prima instanţă a reţinut că de vreme ce şi-a produs efectele constând în concedierea salariatului, Notificarea privind desfiinţarea postului (fila 2 din dosasrul de fond) este, de fapt, o decizie de concediere. La rândul ei, Curtea reţine că Notificarea în discuţie este, practic, o decizie de concediere informă, prin care s-a luat, de către angajator, măsura concedierii salariarului. Această măsură, însă, nu respectă cerinţele impuse de textele de lege menţionate mai sus, astfel că este sancţionată cu nulitatea absolută, pe care chiar legiutorul a reglementat-o folosind această sintagmă, pentru a elimina orice dubiu în ceea ce priveşte felul nulităţii ce intervine.

Ca urmare, în mod justificat instanţa de fond a constatat că este nul actul nr.179/02.06.2008, denumit Notificare.

Astfel, câtă vreme recurenta-pârâtă S.C. N. H. – S.R.L., căreia, în calitate de angajator, potrivit dispoziţiilor art.287 din Codul muncii, îi revine sarcina probei în acest conflict de muncă, nu a făcut dovada că Notificarea pe care a emis-o a avut doar caracterul unei înştiinţări şi că, deci, acest act nu a avut drept efect încetarea raporturilor de muncă ale salariatului intimat-reclamant, Curtea apreciază că susţinerile recurentei-pârâte sunt doar simple susţineri formale, lipsite de conţinut juridic, motiv pentru care vor fi înlăturate, ca nefondate.

Ori, din probele administrate în cauză, rezultă indubitabil că raporturile juridice de muncă dintre părţi au încetat chiar în temeiul Notificării.

Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că hotărârea fondului este legală şi temeinică, astfel că o va menţine ca atare.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.1 Cod proc. civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. N. H. – S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-pârâtă S.C. N. H. – S.R.L., împotriva sentinţei civile nr.5943 din data de 29.09.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a VIII-a - Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.25.565/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul-reclamant J. M..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10.03.2009.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

E. B. D. E. N. J. O. S.

GREFIER,

D. F. E.

red. M.P. / tehnored. I.G.

2 ex. / 28.04.2009

Jud.fond: D. D. H.;

F. E.