Cabinet avocat Dreptul muncii

Format vechi nr.7795/2008

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR.1544/R

Şedinţa publică de la 11 martie 2009

Curtea compusă din :

PREŞEDINTE - (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) (...) H.

GREFIER - E. N.

*****************

Pe rol fiind pronunţarea asupra cererilor de recurs formulate de recurentele Societatea Naţională de S. SA şi D. (actualmente E.) N. G., împotriva sentinţei civile nr.4329 din data de 22.05.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.33138/3/LM/2007, având ca obiect:”contestaţie împotriva deciziei de concediere”.

Dezbaterile în cauză au avut loc în şedinţa publică de la 04.03.2009 fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 11.03.2009, când a dat următoarea decizie.

C U R T E A,

Prin sentinţa civilă nr.4329 din data de 22.05.2008, pronunţată de către T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de contestatoarea D. N. (actualmente E.), în contradictoriu cu intimata SN S. SA - Sucursala B, s-a constatat nulitatea deciziei nr.302/39/31.08.2007, s-a dispus reintegrarea contestatoarei în postul avut anterior concedierii, s-a obligat intimata la plata către contestatoare a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la reintegrarea efectivă şi s-a obligat intimata să compenseze în bani concediul de odihnă aferent anului 2007, să plătească reclamantei prima de căsătorie şi suma de 2000 lei cu titlul de daune morale.

Prin aceeaşi sentinţă s-a obligat intimata să opereze în carnetul de muncă al contestatoarei menţiunile referitoare la schimbarea numelui şi la copilul acesteia şi s-au respins cererile având ca obiect plata salariilor compensatorii, plata deducerii pentru un copil, majorarea salarială de 8% din septembrie 2007 şi plata orelor suplimentare de muncă din perioada de preaviz.

De asemenea, s-a obligat intimata la 600 lei cheltuieli de judecată către contestatoare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanta a fost salariata intimatei, începând cu data de 9.11.1993, în calitate de radioelectronist, în baza contractului individual de muncă înregistrat la ITM B, sub nr.75/9394/09.11.1993.

S-a constatat că raporturile de muncă au încetat la data de 7.10.2007, în baza deciziei nr.302/39/31.08.2007 emisă de intimată, în temeiul art.65 din Codul muncii, măsura fiind justificată de desfiinţarea locului de muncă, determinată de dificultăţile economice şi transformările tehnologice, având la bază adaptarea organizării muncii la volumul de activitate şi limitarea cheltuielilor cu forţa de muncă.

S-a constatat că din actele de la dosar, respectiv Planul de concediere colectivă nr.301/7363/21.08.2007, Decizia nr.10/22.08.2007 a Consiliului de administraţie de aprobare a planului de concediere colectivă, Adresa nr.7447/22.08.2007, emisă de pârâtă şi înregistrată la Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă B de notificare a concedierii colective, adresa nr.141 din 22.08.2007, emisă de Federaţia Sindicatelor S. şi adresată ITM B privind manifestarea acordului pentru planul de concediere colectivă întocmit de intimată, rezultă că măsura dispusă în cazul reclamantei se circumscrie concedierii colective ce a fost iniţiată de intimată.

S-a avut în vedere că articolul 65 din Codul muncii instituie posibilitatea angajatorului de a dispune concedierea pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului în cazul în care se desfiinţează locul de muncă ocupat de salariat şi că potrivit art.74 alin.1 Codul muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care au determinat concedierea, durata preavizului şi lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64.

S-a constatat că decizia de concediere, comunicată salariatei sub semnătură la data de 7.09.2007, prin poştă, cuprinde menţiunile obligatorii reglementate de art.74 alin.1 din Codul muncii, respectiv durata preavizului, motivele care au determinat concedierea, criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi şi menţiunea privind lipsa locurilor de muncă vacante în unitate.

În privinţa criticile reclamantei referitoare la nerespectarea criteriilor pentru stabilirea ordinii de priorităţi, la starea de graviditate în care se afla la data adoptării măsurii, la faptul că se afla în concediu de odihnă în perioada concedierii, precum şi la nerespectarea obligaţiei angajatorului de a cere sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă s-a arătat că nu sunt în măsură să atragă nulitatea măsurii concedierii.

Astfel, s-a arătat că dispoziţiile art.80 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul unităţii la data concedierii colective referitoare la criteriile avute în vedere la concediere, nu prevedeau că măsura nu trebuie să afecteze persoanele care au copii în întreţinere sau care sunt unici întreţinători de familie, ci că aceste persoane trebuie să fie avute în vedere în ultimul rând, astfel că nu se pune problema nulităţii concedierii din acest motiv.

Prima instanţă a mai avut în vedere că potrivit art.60 lit.c din Codul muncii şi art.62 alin.1 lit.c din regulamentul de ordine interioară al intimatei concedierea nu poate fi dispusă pe durata în care femeia este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat cunoştinţă de acest fapt anterior concedierii, or intimata a fost înştiinţată despre starea de graviditate a reclamantei la data de 3.09.2007, potrivit cererii înregistrată la intimată cu nr.14903, ulterior concedierii.

În privinţa concediul de odihnă pentru anul 2007, de 25 de zile, s-a reţinut că acesta nu a fost efectuat de reclamantă în perioada 3.09.2007 - 5.10.2007, conform cererii de rechemare din concediu şi programării concediilor de odihnă pe anul 2007, ca atare, concedierea nu a fost dispusă în perioada concediului de odihnă.

S-a constatat că intimata a dovedit că a îndeplinit obligaţia de a notifica agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă cu privire la aplicarea măsurii concedierii colective.

S-a menţionat că pentru ca măsura concedierii să fie legală, potrivit art.65 alin.2 Codul muncii, este necesar ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă, respectiv ca postul să nu se mai regăsească în organigrama societăţii, să aibă o cauză reală şi să fie serioasă, respectiv să fie impusă de dificultăţi economice şi să nu disimuleze realitatea.

S-a constatat că intimata a justificat măsura desfiinţării locului de muncă ocupat de contestator cu reorganizarea activităţii dispusă conform planului de concediere colectivă nr.301/7363/21.08.2007, însă s-a reţinut că aceasta, deşi avea sarcina probei potrivit art.287 din Codul muncii, nu a depus la dosar înscrisuri prin care să dovedească faptul că măsura concedierii este legală, respectiv că desfiinţarea postului este efectivă, reală şi serioasă, deşi pe parcursul dezbaterilor instanţa a stabilit în sarcina sa obligaţia de a depune la dosar organigrame din perioadele anterioare şi ulterioare concedierii reclamantului, acte din care să rezulte personalul disponibilizat.

S-a considerat că planul de concediere colectivă nu este suficient pentru a proba că postul deţinut de contestatoare a fost desfiinţat efectiv, că măsura a fost impusă de dificultăţi economice, de necesitatea de a limita cheltuielile cu forţa de muncă.

În privinţa cererii de plată a salariilor compensatorii s-a apreciat că are caracter accesoriu, depinzând de soluţia pronunţată asupra cererii de anulare a deciziei de concediere şi întrucât măsura concedierii a fost desfiinţată, obligaţia angajatorului de plată a salariilor compensatorii nu mai subzistă.

În privinţa drepturilor aferente concediului de odihnă pentru anul 2007, s-a constatat că fluturaşii cu drepturile salariale pentru lunile septembrie şi octombrie 2007, care cuprind sumele cu titlu de indemnizaţie de concediu de odihnă şi de primă de vacanţă nu sunt semnaţi de salariată, astfel că plata acestor drepturi nu e dovedită, potrivit art.163 Codul muncii.

S-a mai reţinut că reclamanta a solicitat pârâtei acordarea deducerii de bază pentru fiica sa, în vârstă de aproape patru ani abia la data de 20.09.2007 când era căsătorită, fără a susţine şi a face dovada că este unic întreţinător de familie, astfel că cererea în pretenţii cu acest obiect este nefondată.

În privinţa primei de căsătorie, s-a apreciat ca fiind întemeiată cererea reclamantei, având în vedere că aceasta s-a căsătorit la data de 8.09.2007, iar în baza art.170 lit.g din contractul colectiv de muncă acesteia i se cuvine prima pentru căsătorie, cererea de acordare fiind adresată pârâtei la data de 20.09.2007.

Referitor la cererea privind creşterea salarială de 8%, începând cu luna septembrie 2007, s-a considerat că aceasta este neîntemeiată, căci depinde de soluţia pronunţată asupra contestaţiei împotriva deciziei de concediere, prin anularea acesteia şi stabilirea în sarcina angajatoarei a obligaţiei de a plăti despăgubirile de la data concedierii, instanţa pronunţându-se deja asupra acestei cereri, de vreme ce aceste despăgubiri cuprind şi majorările salariale de care ar fi beneficiat reclamanta dacă nu ar fi fost concediată.

În temeiul art.1 alin.2, art.3, art.6 alin.2 şi 3 şi art.8 din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă, s-a dispus obligarea intimatei să opereze în carnetul de muncă al contestatoarei menţiunile referitoare la schimbarea numelui după căsătorie şi la copilul acesteia.

S-a avut în vedere că dispoziţiile art.82 alin.3 din contractul colectiv de muncă stipulează dreptul salariaţilor concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor de a beneficia în perioada de preaviz de 4 ore libere pe zi plătite, pentru a-şi căuta un nou loc de muncă şi că potrivit art. 118 din Codul muncii, munca suplimentară se poate efectua numai la solicitarea angajatorului.

S-a constatat că din probele administrate nu rezultă că reclamanta a pretins a i se acorda dreptul de a beneficia de program redus de lucru în perioada preavizului, împrejurarea că aceasta nu a uzat de dreptul său pentru a lucra în cadrul unui program redus nefiind de natură să atragă concluzia că orele de muncă prestate în plus peste cele 4 ore, dar în cadrul programului normal de lucru, constituie muncă suplimentară, întrucât potrivit art. 117 din Codul muncii munca suplimentară este definită ca fiind cea prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută de art. 109, şi anume de opt ore pe zi, respectiv 40 ore pe săptămână.

De asemenea, s-a arătat că art.269 alin.1 din Codul muncii reglementează răspunderea patrimonială a angajatorului, în situaţia în care a produs din culpa sa un prejudiciu material sau moral salariatului în timpul îndeplinirii de către acesta a obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

S-a apreciat că prin măsura concedierii, ce s-a dovedit a avea un caracter nelegal, s-a produs reclamantei o suferinţă psihică, pe care aceasta a resimţit-o cu atât mai intens cu cât avea în întreţinere un copil şi era însărcinată, suferinţă determinată de faptul că rămânea fără venituri, iar grijile legate de asigurarea mijloacelor de trai erau mult mai accentuate, fiind stabilit un prejudiciul moral ce se impune a fi acoperit de către angajator, în sumă de 2000 lei.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs contestatoarea D. (actualmente E.) N. G., cât şi intimata Societatea Naţională de S. SA.

Prin recursul formulat de către contestatoarea D. (actualmente E.) N. G. s-au invocat următoarele motive de nelegalitate:

Prima instanţă a considerat greşit că recurenta contestatoare avea obligaţia de a dovedi că este unicul întreţinător de familie pentru a putea beneficia de deducere pentru copilul minor, de vreme ce din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, cât şi din înscrisurile depuse la dosarul personal al angajatului rezultă situaţia de unic întreţinător, adică mamă singură, necăsătorită, cu un copil minor, fiind inversată sarcina probei, contestatoarea fiind sancţionată pentru lipsa de răspuns a intimatei.

În privinţa cererii de compensare în bani a orelor suplimentare, efectuate de către contestatoare în perioada preavizului, instanţa a ignorat susţinerile recurentei cu privire la presiunile la care a fost supusă (femeie însărcinată, cu un copil minor în îngrijire).

S-a susţinut că măsura concedierii a fost luată în mod abuziv faţă de contestatoare, ignorându-se atât Codul muncii, cât şi contractul colectiv de muncă, ale căror prevederi stabilesc ordinea concedierilor, întemeiată pe art. 64, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

S-a arătat că această măsură nu trebuie să vizeze, în primul rând persoanele care au calitatea de unic întreţinător de familie, în condiţiile în care în cadrul societăţii sunt angajaţi care cumulează calitatea de salariat cu cea de pensionar, care nu sunt unici întreţinători de familie, intimata refuzând cu abstinenţă să dea curs solicitărilor instanţei de a prezenta o evidenţă a salariaţilor.

Mai mult, s-a învederat că deşi s-a făcut dovada sarcinii, în mod absolut arbitrar contestatoarea a fost chemată să efectueze ture de noapte, cu norma întreagă, deşi se afla în preaviz, iar medicul interzisese în mod expres angajatorului munca pe timp de noapte.

S-a solicitat plata orelor suplimentare, motivându-se că lipsa unei cereri scrise neputând echivala cu renunţarea la un drept.

Recurenta contestatoare a criticat hotărârea şi în privinţa daunelor morale, instanţa de fond apreciind greşit că suma derizorie de 2000 de lei compensează în mod just şi echitabil cele opt luni scurse de la concediere până la pronunţarea sentinţei, perioadă în care întreaga familie a trebuit să trăiască la limita subzistenţei, tot graţie angajatorului care a binevoit să dispună plata salariilor compensatorii, obligaţie prevăzută în mod expres de lege.

S-a arătat că instanţa de fond nu a reţinut culpa angajatorului, nici modalitatea dubioasă aleasă de acesta de a comunica decizia de concediere, prin încălcarea unei alte dispoziţii legale referitoare la chemarea din concediu (aspect pe care instanţa a omis să se mai pronunţe), ori la suprascrierile din registrul de intrări/ieşiri, unde la acelaşi număr sunt trecute mai multe nume de persoane (de unde rezultă în mod evident că această decizie a fost în mod convenabil strecurată între celelalte, în ultima zi lucrătoare anterioară celei în care contestatoarea îşi anunţa sarcina).

Prin recursul formulat de către recurenta Societatea Naţională de S. SA s-a criticat hotărârea sub următoarele motive:

Instanţa de fond, deşi reţine că decizia contestată a fost emisă cu respectarea tuturor normelor legale imperative şi că s-au îndeplinit procedurile necesare prealabile, totuşi în mod greşit constată faptul că recurenta intimată nu a depus dovezile necesare dovedirii desfiinţării postului.

S-a arătat că organigrama populată a structurii nu există, dar reducerea efectivă şi reală a locului de muncă rezultă din analiza comparativă a statele de funcţii depuse la dosar.

S-a învederat că recurenta intimată a respectat procedura de Concediere Colectivă a unor salariaţi din T., toate etapele obligatorii prevăzute de art.68-72 din Codul muncii şi art.75-87 din contractul colectiv de muncă aplicabil, Planul de Concediere fiind aprobat de către organul de conducere al societăţii şi înregistrat şi notificat la ITM, AOFM, G..

S-a arătat că ITM, prin persoanele abilitate si reprezentanţii săi, au efectuat un control la sediul social al T. spre a cerceta legalitatea si modalitatea de a realiza procedura de Concediere Colectivă, rezultatul controlului efectuat de ITM constatând că T. a respectat întocmai procedurile legale.

S-a precizat că Agenţia de Ocupare a Forţei de Munca a primit de la T. liste anexe la Planul de Concediere în care numele persoanelor disponibilizate sunt înserate, fiind trecute domiciliul, locul de munca ocupat, meseria, toate în vederea sprijinirii de către aceasta instituţie a concediaţilor în vederea găsirii unui alt loc de muncă sau a recalificării profesionale prin proiectele derulate de statul român.

S-a menţionat că salariaţii au primit potrivit legii J. şi informările-ofertă, potrivit art.17 din Codul muncii şi CCM, respectiv preaviz potrivit disp.art.82 din CCM si art.73 Codul muncii, cât şi măsuri compensatorii în cuantumul stabilit de CCM aplicabil in T. (art.80).

În speţă, s-a arătat că potrivit deciziei nr.302/39/31.08.2007 contestatoarei, ce a ocupat funcţia de tehnician radioelectronist la CE S. Muntenia U., i-a fost desfăcut contractul individual de muncă ca efect şi ca urmare a aplicării şi implementării de către S.N. S. SA. a planului de concediere colectivă nr.301/7363/21.08.2007 aprobat de Consiliul de Administraţie al Societarii prin Decizia nr. 10/ 22.08.2007, cu acordul Federaţiei Sindicatelor S., potrivit Protocolului nr.301/7298/16.08.2007 şi notificat Inspectoratului T e r i t o r i a l d e Muncă sub nr.28542/R/23.08.2007 şi Agenţiei Naţionale de Ocupare a Forţei de Muncă sub nr.33320/23.08.2007, precum şi a producerii de efecte juridice a actelor si acţiunilor contestatoarei.

S-a menţionat că înainte de data emiterii deciziei atacate, contestatoarea a primit din partea societarii o informarea-oferta având nr.302/14663/30.08.2007, prin care i se aduceau la cunoştinţa drepturile pe care le are în situaţia concretă a societăţii şi implicit a Sucursalei B.

S-a susţinut că, reclamanta nu a încunoştiinţat de starea sa de graviditate pe angajator, potrivit dispoziţiilor art.60 alin.1 din Codul muncii, astfel că acesta a emis în deplina legalitate decizia de concediere.

S-a arătat că aceasta, numai după ce i s-a adus la cunoştinţă că este disponibilizată, a anunţat T. despre acest fapt, iar în plus, actul medical emis nu era generat de un medic de specialitate, ci de un medic de familie.

S-a susţinut că postul nu mai există, întrucât decizia de concediere este un act subsecvent deciziei Consiliului de Administraţie, care a stabilit organigrama societarii (singurul organism ce are atribuţii in acest sens), iar Decizia nr.10/2007 a Consiliului de Administraţie este un act comercial neatacat, care este producător de efecte juridice, nedesfiinţat, practic nefiind posibilă reintegrarea.

Recurenta intimată a învederat că instanţa a greşit obligând T. să achite contravaloarea drepturilor aferente concediului de odihna 2007, de vreme ce contestatoarea a încasat indemnizaţia de concediu şi prima de vacanţă, la dosarul cauzei fiind depusă dovada încasării indemnizaţiei pentru concediu.

S-a menţionat că potrivit CCM, înainte de finalizarea unui an fiscal, se face estimarea programării concediilor de odihnă, pentru a se stabili cuantumul valoric al plăţilor primelor ce urmează a fi realizate în lunile viitoare şi că sunt situaţii când se impune rechemarea din concediu în condiţii de urgenţă şi în situaţii speciale.

În speţă, reclamanta a fost rechemată la serviciu, însa indemnizaţia pentru concediul neefectuat a fost plătită şi încasată de aceasta, prin transfer bancar, fapt necontestat de reclamantă.

În privinţa primei de căsătorie s-a arătat că soluţia instanţei de fond este greşită, întrucât pentru a încasa prima de căsătorie, fiecare salariat al societăţii trebuie să anunţe angajatorul, făcând in acelaşi timp, o cerere/solicitare in scris, cu arătarea şi depunerea dovezilor necesare, or în cazul de faţă, reclamanta — intimata nu a realizat această cerinţă.

În fine s-a criticat hotărârea primei instanţe şi în privinţa daunelor morale, întrucât nu s-a argumentat juridic care e temeiul legal al admiterii unei astfel de cereri.

S-a susţinut că cererea este inadmisibilă, în acest sens fiind şi recursul în interesul legii pronunţat prin Decizia XL (40) din 7 mai 2007 de ICCJ, în condiţiile în care contractul individual de muncă şi contractul colectiv de muncă nu le prevede.

În plus, s-a arătat că, deşi contestatoarea nu a solicitat si nici nu a administrat probe cu privire la starea de fapt şi evident dovedirea suferinţei psihice, instanţa totuşi, trecând peste aspectele imperative ale procedurii civile, a constatat fără probe, că reclamanta a suferit suferinţe psihice.

Prin întâmpinarea formulată recurenta D. (actualmente E.) N. G., a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta Societatea Naţională de S. SA, ca nefondat.

Analizând întregul material probator administrat în cauză prin prisma criticilor invocate de către recurenta intimată Societatea Naţională de S. SA- Sucursala B, întemeiate pe dispoziţiile art.304 pct.9 C.pr.civ., cât şi din oficiu conform art.304¹ C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

Prin decizia nr.302/39/31.08.2007 contestată în cauză s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă al recurentei D. (actualmente E.) N. G., avându-se în vedere desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariată din motive economice, ca urmare a reorganizării activităţii societăţii, a dificultăţilor economice, având la bază menţinerea competitivităţii, adaptarea organizării muncii la volumul de activitate impus de piaţă, asigurarea de condiţii de muncă egală cu cele ale concurenţei şi limitarea cheltuielilor cu forţa de muncă.

Prima instanţă a interpretat şi aplicat corect prevederile art.287 C.muncii, întrucât în cazul unui conflict de muncă, angajatorului îi revine sarcina celor susţinute în cuprinsul deciziei de concediere cu privire la faptul că desfiinţarea locului de muncă este efectivă pentru că nu se mai regăseşte în evidenţa societăţii şi are o cauză reală şi serioasă pentru că prezintă un caracter obiectiv, fiind impusă de reorganizarea societăţii, de dificultăţi economice şi de transformări tehnologice având la bază studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii.

În speţă, prima instanţă a reţinut judicios faptul că recurenta intimată nu a depus la dosarul cauzei dovezile necesare din care să rezultă că desfiinţarea postului ocupat de către recurenta contestatoare a avut o cauză serioasă.

Astfel, Curtea reţine că din extrasul planului de concediere colectivă nr.301/7363/21.08.2007, invocat de către recurenta intimată nu rezultă numărul salariaţilor existenţi în cadrul societăţii, numărul total de posturi reduse şi nici salariaţii propuşi disponibilizaţi, ca urmare a concedierii colective, ci doar faptul că postul ocupat de către recurenta contestatoare va fi redus.

De asemenea, organigrama Sucursalei B aflată la dosarul instanţei de fond cuprinde doar organizarea societăţii în departamente, iar nu şi persoanele încadrate în cadrul societăţii şi nici numărul posturilor din cadrul acestor departamente.

Ca atare, simpla susţinere a recurentei intimate în sensul că anumite posturi au fost reduse, printre care şi cel al recurentei contestatoare, nu este suficientă pentru a dovedi că postul ocupat de către aceasta din urmă a fost desfiinţat.

Curtea mai reţine că art.80 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul unităţii la data concedierii colective referitor la criteriile avute în vedere la concediere nu interzicea concedierea persoanelor care au copii în întreţinere sau care sunt unici întreţinători de familie, însă stipulează că aceste persoane trebuie să fie afectate în ultimul rând de măsura concedierii.

Prin urmare, în speţă, recurenta intimată trebuia să facă dovada respectării prevederilor menţionate, în condiţiile în care recurenta contestatoare a susţinut în cursul procesului faptul că nu s-au respectat criteriile de selecţie a personalului disponibilizat, întrucât ar fi existat în unitate angajaţi care cumulează calitatea de salariat cu cea de pensionar, care nu sunt unici întreţinători de familie.

Or, în lipsa unor înscrisuri din care să rezulte persoanele afectate de măsura concedierii, nu se poate reţine ca fiind legală măsura concedierii.

Recurenta intimată a învederat în recurs că nu există organigramă populată a structurii şi a depus la dosarul cauzei un extras din Organigrama anexă la Planul de concediere cu personal existent în centru emisie S. Muntenia U. în luna august 2007 şi noiembrie 2007, însă nici aceste înscrisuri nu probează caracterul serios al măsurii concedierii contestate în sensul celor menţionate anterior.

Recurenta intimată susţine că prin Decizia nr.10/2007 a Consiliului de Administraţie s-a stabilit organigrama societăţii, însă nu a depus la dosar această organigramă, în cauză fiind corect dispusă prin hotărârea recurată reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior la solicitarea acesteia, ca urmare a anulării deciziei de concediere, în conformitate cu prevederilor art.78 alin.2 Codul muncii.

Pentru toate considerentele arătate, Curtea reţine că prima instanţă în mod corect a anulat decizia de concediere atacată şi a dispus reintegrarea în funcţia deţinută anterior de către salariată, de vreme ce în cauză recurenta contestatoare nu a dovedit faptul că desfiinţarea postului ocupat de către recurenta contestatoare a avut o cauză reală şi serioasă.

În altă ordine de idei, Curtea constată că recurenta contestatoare, potrivit E. Concediilor de odihnă cuvenite pe anul 2007 pentru salariaţii din cadrul Biroului Radiodifuziune, trebuia să efectueze 25 de zile de concediu aferent anului 2007, începând cu data de 3.09.2007.

Prin adresa nr.302/14630/30.08.2007 recurenta intimată Societatea Naţională de S. SA - Sucursala B confirmă faptul că recurentei contestatoare i s-au aprobat 25 de zile de concediu de odihnă în perioada 03.09.-05.10.2007 din totalul de 25 de zile lucrătoare, conform Contractului colectiv de muncă în vigoare. Totodată, prin acelaşi înscris, angajatorul a dispus, în conformitate cu art.131 alin.2 lit. c Contractul colectiv de muncă, rechemarea din concediu a acestei salariate, începând cu data de 3.09.2007 pentru rezolvarea unor probleme de serviciu, precizând că cele 25 de zile de concediu de odihnă, rămase neefectuate, vor fi realizate ulterior pe baza unei noi cereri de concediu.

Recurenta contestatoare a dat curs solicitării societăţii şi s-a prezentat la serviciu în data de 3.04.2007, înregistrând la registratură cererea nr.302/14903/03.09.2007, prin care a adus la cunoştinţa angajatorului faptul că este însărcinată în luna a treia cu cel de al doilea copil, ataşând şi o adeverinţă medicală doveditoare.

În aceeaşi zi, respectiv 3.09.2007, recurenta contestatoare a refuzat să primească informarea ofertă nr.302/14663/30.08.2007 şi decizia de concediere nr.302/39/31.08.2007, fiind întocmit în acest sens, procesul verbal nr.302/14951/3.09.2007, comunicarea acestor înscrisuri fiind făcută ulterior, prin poştă.

Curtea reţine că înregistrarea cererii prin care recurenta contestatoare a înştiinţat că este însărcinată a fost înregistrată în registrul societăţii ulterior înregistrării deciziei de concediere contestată în cauză, nu prezintă relevanţă juridică în cauză, întrucât anterior producerii efectelor deciziei de concediere, angajatorul a luat cunoştinţă de starea de graviditate la momentul concedierii, contractul de muncă urmând să înceteze ulterior acestei date de 3.09.2009, respectiv după expirarea termenului de preaviz de 30 de zile, termen care începea să curgă de la data comunicării Informării ofertei, astfel cum se arată expres în art.2 din decizia contestată.

De asemenea, Curtea nu poate primi apărarea recurentei intimate cu privire la nevalorificarea actul medical prezentat de către recurenta contestatoare, motivat de faptul că nu este eliberat de către un medic de specialitate, ci de către un medic de familie, întrucât textul legal amintit nu stipulează că starea de graviditate trebuie confirmată doar de medicul specialist şi de către cel de medicina muncii, ci doar obligaţia salariatei de a face cunoscută starea sa de graviditate, cerinţă îndeplinită în cauză prin prezentarea unei adeverinţe medicale emisă de un medic generalist.

Curtea reţine că prevederile legislaţiei muncii se referă doar la comunicarea stării de graviditate, confirmată în cauză prin raportul de evaluare privind protecţia maternităţii nr.303/17.09.2007 emis de Centru Medical N.-M. întocmit anterior expirării termenului de preaviz.

În consecinţă, Curtea reţine incidenţa în cauză a prevederilor art.60 alin.1 lit.c din Codul muncii, conform cărora concedierea nu poate fi dispusă în cazul în care angajatorul a avut ştiinţă despre starea de graviditate a salariatei cu privire la care a hotărât concedierea, de vreme ce a fost înştiinţat anterior expirării termenului de preaviz cu privire la faptul că recurenta contestatoare este însărcinată.

În ceea ce priveşte concediul de odihnă aferent anului 2007, Curtea reţine ca fiind neîntemeiată critica recurentei intimate, întrucât din analiza actelor depuse în recurs rezultă că, deşi iniţial s-a plătit recurentei intimate indemnizaţia pentru coancediu de odihnă, în luna septembrie 2007 s-a reţinut această sumă din salariu, conform menţiunilor înscrise în fluturaşul de salariu.

Curtea reţine ca fiind nefondată şi critica recurentei intimate referitoare la plata primei de căsătorie, întrucât recurenta contestatoare s-a căsătorit la data de 8.09.2007 şi a solicitat angajatorului acordarea acesteia prin cererea adresată la data de 20.09.2007, în cauză fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art.170 din Contractul colectiv de muncă.

Referitor la ultimul motiv de recurs referitor la plata daunelor morale, Curtea consideră ca fiind nefondată critica recurentei intimate, întrucât prima instanţă corect a avut în vedere faptul că ulterior pronunţării recursului în interesul legii prin decizia nr.40/7 mai 2007 s-a modificat art.269 C. muncii, în sensul că angajatorul poate fi obligat, „în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Astfel, prima instanţă a reţinut corect din analiza probelor administrate în speţă faptul că recurentei contestatoare i s-a cauzat în mod evident o suferinţă psihică prin măsura concedierii dispuse în mod nelegal de către angajator, în condiţiile în care anunţase faptul că este însărcinată şi mai avea deja în îngrijire un copil, fiind fără îndoială afectată, ca urmare a lipsei mijloacelor de trai.

Pentru considerentele arătate, în baza art.312 C.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat de către recurenta intimată.

Examinând recursul formulat de către recurenta contestatoare, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea reţine că acesteia îi revenea sarcina de a formula cerere de deducere impozit pentru copilul minor de la data naşterii acestuia şi de a prezenta dovezi cu privire la faptul că este unic întreţinător, or în speţă, cererea a fost adresată angajatorului abia la data de 20.09.2007.

Legat de compensarea orelor suplimentare, critica recurentei contestatoare este neîntemeiată, întrucât prima instanţă a interpretat şi aplicat corect prevederile art.118 C. muncii, atunci când a respins acest capăt de cerere, motivat de faptul că nu s-a dovedit că angajatorul a solicitat efectuarea acestor ore suplimentare.

În privinţa cuantumului daunelor morale, Curtea reţine că instanţa de fond a avut în vedere consecinţele negative suportate de către recurenta contestatoare, arătând detaliat în considerentele sentinţei motivele de fapt şi de drept avute în vedere la soluţionarea acestei solicitări.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art.312 C.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat de către recurenta contestatoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentele Societatea Naţională de S. SA şi D. (actualmente E.) N. G., împotriva sentinţei civile nr.4329 din data de 22.05.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.33138/3/LM/2007.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi 11.03.2009.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

(...) (...) (...) (...) (...) H.

(...)

GREFIER

N. E.

Red.: F.G. R.

Dact.: A.C./2ex.

22.04.2009

Jud. fond.: D. H. D.; E. F.