Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L P L O I E Ş T I

SECŢIA CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA NR. 2062

Şedinţa publică din data de 03 noiembrie 2009

Preşedinte - (...)- (...) (...)

Judecător - (...)- (...) (...)

Judecător - (...)- (...) M.

Grefier - N.-N. D.

Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamanţii E. D.- G., domiciliată în P,(...), .9A, .A, .4, .17, judeţul P, E. N., domiciliat în P,(...), .28E, .4, .13, judeţul P, (...) E., domiciliată în P,(...), .124, .B, .28, judeţul P, F. G., domiciliată în P,(...), .3., .B, .38, judeţul P, E. N., domiciliată în P,(...), .5, .A, .4, .18, judeţul P şi E. E.-B., domiciliată în P, Intrarea D., nr.6, .2., .C, .11, judeţul P, împotriva sentinţei civile nr.710 din 24.03.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l P r a h o v a, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC E. SA, cu sediul în B, Calea E., nr.239, sector 1.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică a răspuns intimata-pârâtă SC E. SA, prin avocat M. E. din cadrul Baroului P, lipsind recurenţii-reclamanţi.

Procedura legal îndeplinită.

Recurs scutit de plata taxei judiciare de timbru.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care :

Avocat M. E., pentru intimata -pârâtă SC E. SA, având

cuvântul, arată instanţei că nu are alte cereri de formulat în cauză şi solicită cuvântul în combaterea recursului.

Curtea ia act că nu se formulează alte cereri în cauză şi, analizând actele şi lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul în combaterea recursului.

Avocat M. E., pentru intimata –pârâtă SC E. SA, având

cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

C U R T E A :

Deliberând asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul T r i b u n a l u l u i P r a h o v a sub nr(...), reclamanţii E. D.-G., E. N., (...) E., F. G., E. N. şi E. E.-B. au chemat în judecată pe pârâta SC E. SA solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să fie obligată pârâta la plata către fiecare reclamant a sumei de 5228,21 lei reprezentând diferenţa neachitată cu titlu de indemnizaţie de concediere/plata compensatorie, actualizarea sumelor solicitate potrivit ratei inflaţiei de la data scadenţei până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat ca au fost salariaţii pârâtei şi au fost disponibilizaţi în anul 2007, din motive ce nu ţin de persoana salariaţilor, astfel încât, conform art.50 din CCM 2005 şi art.4 din Planul Social, anexă la CCM, trebuiau să primească indemnizaţii de concediere calculate în funcţie de vechimea în societate.

S-a mai susţinut că indemnizaţiile de concediere nu au fost corect calculate întrucât pentru anul 2007, indemnizaţia de concediere trebuia să fie egală cu valoarea salariului mediu brut pe 2004, majorat în anii următori direct proporţional cu acelaşi procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în CCM şi pârâta nu a aplicat majorările cuvenite, la care s-a făcut referire, reclamanţii fiind îndrituiţi să primească anumite diferenţe.

De asemenea, s-a arătat că pârâta a calculat în mod greşit impozitul asupra întregii sume acordate deşi, potrivit art.56 alin.4 lit.j din Codul Fiscal, sumele reprezentând plăţi compensatorii calculate pe baza salariului mediu net pe unitate nu se impozitează.

În drept, au fost invocate disp.art.283 lit.c, art.161, alin.4 al art.166 din Codul muncii, raportate la art.50 şi pct.4 din Planul Social, anexa la CCM pe 2005 şi art.56 alin.4 lit.j din Codul Fiscal.

La termenul din 24.02.2009, reclamanţii şi-au majorat câtimea pretenţiilor la suma de 12104,36 lei pentru fiecare, majorarea provenind din aplicarea disp.art.50 alin.1 din CCM pe anul 2007, care prevăd că în cazul concedierii din motive care nu ţin de persoana salariatului, angajatorul plăteşte salariatului mai multe salarii medii pe unitate, în funcţie de vechime, la art.50 alin.4 din CCM stipulându-se că domeniul vizat de acest articol se completează cu prevederile Planului Social.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, susţinând că în speţă, termenul de prescripţie este de 6 luni, conform art.283 alin.1 lit.e din Codul muncii,care a început să curgă de la data la care reclamanţii au încasat compensaţia la momentul concedierii.

Pe fond, s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată arătându-se că dispoziţiile art.50 din CCM au fost înlocuite, în avantajul salariaţilor, cu cele prevăzute la pct.4 din Planul Social, ca urmare a negocierilor purtate între G. E. şi SC E. SA şi aceste ultime dispoziţii au devenit obligatorii pentru ambele părţi semnatare, indemnizaţiile de concediere fiind corect calculate, indicându-se şi modul de calcul a acestora.

Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentinţa civilă nr. 710 din 24 martie 2009, T r i b u n a l u l P r a h o v a a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă este neîntemeiată respingând-o pe motiv că în speţă sunt aplicabile disp.art.283 alin.1 lit.c Codul muncii, fiind vorba de drepturi salariale, prezenta acţiune fiind supusă termenului de prescripţiei de 3 ani, care a început să curgă de la data disponibilizării.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut, în esenţă, că reclamanţii au avut calitatea de salariaţi ai pârâtei, fiind disponibilizaţi ca urmare a desfiinţării postului pe care îl ocupau şi la data disponibilizării reclamanţii au încasat indemnizaţia de concediere prevăzută în Planul Social

S-a mai reţinut că disp.art.50 din contractul colectiv de muncă prevedeau că la data disponibilizării din motive neimputabile salariatului, acesta beneficiază de o indemnizaţie minimă de concediere în funcţie de vechimea în muncă, articol care s-a modificat prin Planul Social negociat între patronat şi sindicat în care se prevedea acordarea unor indemnizaţii de concediere mai mari, calculate potrivit acordului dintre patronat şi sindicat.

Întrucât reclamanţii au beneficiat de indemnizaţiile de concediere prevăzute de Planul Social, care erau în favoarea salariaţilor, s-a concluzionat că acţiunea reclamanţilor este neîntemeiată fiind, în consecinţă, respinsă.

Împotriva sentinţei primei instanţe reclamanţii au declarat recurs, criticând-o ca nelegală şi netemeinică, invocând disp. art. 304 pct. 7 ,8 şi 9 Cod pr. Civilă.

Susţin recurenţii că în mod greşit s-a reţinut de către prima instanţă că reclamanţii au recunoscut prin acţiune faptul că au încasat indemnizaţia de concediere prevăzută în Planul Social, pentru că din conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă că aceştia au primit cu titlu de indemnizaţie de concediere mai puţin cu 5228, 21 lei, ca urmare a aplicării incorecte a punctului 4 din Planul Social, iar instanţa nu motivează respingerea cererii reclamanţilor privind plata acestei diferenţe, care rezultă din calculul eronat al indemnizaţiei de concediere stabilită în baza punctului 4 din Planul Social, în sensul neaplicării asupra indemnizaţiei de concediere a procentului de majorare de 12%, stabilit prin CCM pe anul 2007 şi nici cu privire la modalitatea de stabilire a impozitului asupra indemnizaţiei de concediere.

O altă critică se referă la faptul că prima instanţă a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia , respectiv clauza prevăzută la art. 50 din CCM, pe anul 2006 şi punctul 4 din Planul Social pe anul 2005, reţinând eronat că drepturile prevăzute la art. 50 în cazul concedierii din motive care nu ţin de persoana salariatului s-au modificat şi nu se cumulează cu drepturile prevăzute la punctul 4 din Planul Social, în condiţiile în care la art. 50 alin. 4 din CCM se menţionează în mod expres că prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu cele ale Planului Social însuşit de părţi, iar sintagma „ se completează” nu este sinonimă cu modificarea acestui articol .

De asemenea, instanţa a ignorat punctul 4 din Planul Social, care prevede că pentru anul 2007, indemnizaţia de concediere se stabileşte în funcţie de salariul mediu brut din E., majorat în anii următori direct proporţional cu acelaşi procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în CCM, reieşind din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar care a fost procentul de majorare a salariilor pe anii 2005,2006 şi 2007, chiar din situaţia de calcul prezentată de pârâtă reieşind că aceasta nu a aplicat decât procentul de majorare a salariilor aferent anului 2005.

Totodată, se susţine că instanţa a ignorat înscrisurile depuse de recurenţi la dosar din care rezultă că indemnizaţia de concediere nu a fost corect stabilită, în ceea ce-i priveşte pe aceştia.

O altă critică se referă la lipsa de temei legal a sentinţei, susţinându-se că instanţa a încălcat disp. art. 129 alin. 5 Cod pr. civilă, nefiind interesată să aplice corect legea, să prevină orice greşeală în aflarea adevărului, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Astfel, deşi reclamanţii au solicitat încuviinţarea probei cu expertiză contabilă –salarizare pentru a se stabili sumele nete datorate de pârâtă cu titlul de indemnizaţie de concediere, în mod greşit şi încălcând principiul dreptului la un proces echitabil a respins această cerere ca neconcludentă cauzei.

În legătură cu proba respectivă, se arată că este pertinentă şi concludentă având în vedere că atât reclamanţii, cât şi pârâta, au depus la dosar situaţii diferite de calcul cu privire la cuantumul indemnizaţiei de concediere, asupra cărora instanţa trebuia să solicite părerea unor specialişti prin efectuarea unei expertize contabile-salarizare, iar în cauze similare, s-a stabilit prin expertiză că pârâta datorează o diferenţă cu titlu de indemnizaţie de concediere reclamanţilor din cauzele respective.

De asemenea, se susţine că instanţa a încălcat şi disp. art. 56 alin. 4 lit. j din Codul fiscal, care prevăd că plăţile compensatorii calculate a nivelul salariului mediu pe unitate nu se impozitează, cât şi dispoziţiile art. 28 din OUG nr. 98 /1999, privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierii colective.

Se mai învederează că pârâta a reţinut din sumele datorate cu titlu de indemnizaţie de concediere, în mod nelegal, CASS, după cum rezultă din nota de plată pentru luna iunie 2007, pentru E. D. G. deşi conform art. 257 alin. 6 din Legea nr. 95 /2006, contribuţia de asigurări sociale de sănătate nu se datorează asupra sumelor acordate în momentul disponibilizării, venitului lunar de completare sau plăţilor compensatorii.

S-a solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal pentru efectuarea expertizei, iar în subsidiar, modificarea în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii precizate, cerându-se judecarea cauzei în lipsă şi depunându-se la dosar, în recurs, o serie de înscrisuri în copie.

Intimata -pârâtă nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză, însă reprezentată fiind în instanţă, prin apărător ales, la termenul de judecată din 03.11.2009, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale ce au incidenţă în soluţionarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:

De necontestat, recurenţii-reclamanţi au fost disponibilizaţi în cursul anului 2007 în urma unei concedieri colective şi nu individuale.

Potrivit art. 50 alin. 1 din CCM pe anul 2007, la concediere din motive care nu ţin de persoana salariatului, angajatorul îi plăteşte, în funcţie de vechimea acestuia, o indemnizaţie minimă de concediere, ce diferă în funcţie de vechime, după distincţiile prevăzute în mod expres în cuprinsul alin. 1 al art. 50.

În alin. 2 al aceluiaşi articol se stipulează că în cazul concedierilor colective se va porni de la formula de calcul utilizată în situaţia similară precedentă, iar potrivit alin. 3 al art.50, valorile acordate efectiv vor fi stabilite prin negociere cu G. E. şi conform alin. 4 al art. 50, prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu prevederile Planului Social însuşit de părţi.

Interpretarea sistematică şi logică a dispoziţiilor cuprinse în art. 50 din CCM, mai sus enunţate, conduce în mod clar la concluzia că de prevederile alin. 1 al art. 50 beneficiază cei concediaţi individual, din motive care nu ţin de persoana acestora, pe când în cazul concedierilor colective, indemnizaţia de concediere este cea stabilită prin negociere cu G. E., iar intimata-pârâtă a aplicat în mod corect dispoziţiile contractului colectiv de muncă completate cu cele ale Planului Social încheiat acordând recurenţilor numai indemnizaţia de concediere stabilită de comun acord, prin negociere, cu G. E..

Prevederile art. 50 din contractul colectiv de muncă trimit în mod obligatoriu, în cazul concedierilor colective, la o negociere pentru stabilirea indemnizaţiei de concediere, care a avut loc în cazul de faţă şi care rezultă din Planul Social.

Din nicio dispoziţie a contractului colectiv de muncă nu rezultă că recurenţii, ce au fost concediaţi colectiv, ar fi îndreptăţiţi atât la acordarea indemnizaţiei de concediere prevăzută la art. 50 alin. 1 din CCM, cât şi la acordarea indemnizaţiei de concediere stabilite în urma negocierii cu G. E., în mod exclusiv şi în acord cu dispoziţiile art. 50 alin.2-4 din CCM, numai pentru concedierile colective.

Interpretarea dată de recurenţi dispoziţiilor art. 50 alin. 4 din CCM are caracter pur speculativ şi nu poate fi primită, rezultând în mod evident din interpretarea dispoziţiilor cuprinse în alineatele 1-4 ale art. 50 din CCM că cele două tipuri de indemnizaţii de concediere nu puteau fi cumulate, aşa cum pretind nejustificat aceştia.

Este, de asemenea, neîntemeiată susţinerea recurenţilor potrivit căreia fiind disponibilizaţi în anul 2007, la calculul indemnizaţiei de concediere acordată acestora trebuia să se aibă în vedere şi procentul de majorare a salariilor pe anul respectiv la nivel de societate, câtă vreme , în raport de prevederile Planului Social încheiat între E. şi G. E., calculul indemnizaţiei de concediere pe anul 2007 s-a făcut în mod corect pornindu-se , ca bază de calcul, de la salariul mediu brut din E. pe anul 2004 aplicându-se procentul de creştere a salariilor din anul anterior asupra salariului mediu brut, aşa cum acesta a fost calculat în anul anterior, astfel încât pentru cei disponibilizaţi în anul 2006, baza de calcul a reprezentat-o salariul mediu brut din anul 2005, calculat la rândul său pe baza celui din 2004 , la care s-a aplicat procentul de creştere a salariului pe anul 2005, de 13%, acelaşi procedeu utilizându-se şi la calcularea indemnizaţiilor de concediere pentru cei disponibilizaţi în anul 2007.În acest sens a fost depusă de către pârâtă, spre exemplificare, şi situaţia de calcul anexată întâmpinării la instanţa de fond.

Nici dispoziţiile art. 56 alin 4 lit. j din Codul Fiscal invocate de recurenţi nu sunt aplicabile întrucât în speţă, indemnizaţiile de concediere calculate conform Planului Social nu s-au stabilit în funcţie de salariul mediu net, pentru a fi incidente prevederile respective, ce statuează că sumele reprezentând plăţi compensatorii, calculate pe baza salariului mediu net pe unitate, nu se impozitează.

Dispoziţiile punctului 4 din Planul Social, ce se referă la pachetele financiare acordate celor concediaţi colectiv, prevăd acordarea mai multor salarii medii brute la nivel de unitate, ce diferă în funcţie de vechimea în E. a celor concediaţi , astfel încât, de vreme ce indemnizaţiile de concediere au fost stabilite pe baza salariului mediu brut din E., în mod corect intimata-pârâtă a calculat şi scăzut, conform dispoziţiilor Codului Fiscal, şi impozitul legal datorat la aceste sume, de 16%, rezultând în final sumele nete pe care recurenţii le-au încasat efectiv.

În privinţa probei cu expertiză contabilă solicitată de recurenţii-reclamanţi la prima instanţă, această probă a fost justificat respinsă la termenul din 24.03.2009 fiind apreciată ca neconcludentă.Interpretarea dispoziţiilor cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi ale Planului Social invocate de recurenţii-reclamanţi în susţinerea acţiunii cad în sarcina instanţei de judecată şi nu a expertului, iar obiectivele expertizei solicitate de recurenţii-reclamanţi la instanţa de fond conform notei de probe depuse la dosar porneau de la interpretarea susţinută de recurenţi ca fiind cea corectă, raportul de expertiză contabilă extrajudiciară invocat de recurente neconstituind un argument pentru admiterea recursului în sensul celor solicitate de aceştia.

Or, de vreme ce nu se poate reţine, pentru argumentele ce preced, că recurenţii-reclamanţi ar fi îndreptăţiţi la stabilirea cuantumului indemnizaţiei de concediere conform celor arătate de aceştia, recurenţii nefiind îndreptăţiţi nici la acordarea, separată, a indemnizaţiei de concediere prevăzută la art. 50 alin. 1 din CCM pe anul 2007, pe lângă indemnizaţia deja primită de aceştia, nefiind incidente nici dispoziţiile art. 56 alin. 4 lit.j din Codul Fiscal, iar indemnizaţia de concediere acordată conform prevederilor art. 50 din CCM, completate cu prevederile Planului Social, a fost corect calculată, este evident că o expertiză contabilă-salarizare nu se justifica, proba respectivă nefiind concludentă în cauză.

Sentinţa atacată cuprinde motivele pe care se sprijină şi chiar dacă motivarea este mai sumară, pe fond, soluţia este corectă, aşa cum s-a arătat mai sus.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nelegala reţinere, în raport de dispoziţiile Legii nr.95/2006, din sumele datorate recurenţilor cu titlu de indemnizaţie de concediere, a CASS, se constată că prin acţiunea formulată la prima instanţă şi prin precizările aduse acesteia nu s-au făcut susţineri vizând acest aspect, nesolicitându-se vreo diferenţă de bani rezultând din pretinsa reţinere nelegală a CASS, motiv pentru care nici această critică nu poate fi primită.

Concluzionând, cu precizările aduse în considerentele prezentei decizii, Curtea priveşte recursul ca nefondat, astfel încât în baza art. 312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii E. D.-G., domiciliată în P,(...), .9A, .A, .4, .17, judeţul P, E. N., domiciliat în P,(...), .28E, .4, .13, judeţul P, (...) E., domiciliată în P,(...), .124, .B, .28, judeţul P, F. G., domiciliată în P,(...), .3., .B, .38, judeţul P, E. N., domiciliată în P,(...), .5, .A, .4, .18, judeţul P şi E. E.-B., domiciliată în P, Intrarea D., nr.6, .2., .C, .11, judeţul P, împotriva sentinţei civile nr.710 din 24 martie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l P r a h o v a, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC E. SA, cu sediul în B, Calea E., nr.239, sector 1.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 3 noiembrie 2009.

Preşedinte, Judecători,

(...)-(...) (...) (...)-(...) (...) (...)-(...) M.

Grefier,

N.-N. D.

Operator de date cu character personal

Nr.notificare 3120/2006

Red.E.

Tehnored.VS

5ex/02.12.2009

d.f(...) Trib. P

j.f. N. D., O. D.